Mai întâi a fost relaţie la distanţă. Apoi căsătorie la distanţă. Apoi au devenit părinţi, cu normă întreagă doar în weekend. Aşa au trecut 11 ani, la finalul cărora Cătălin a renunţat la cariera medicală în Germania pentru a rămâne definitiv în România alături de Ileana şi de fiul lor, Sasha.
Gândul că voi bea o cafea bună (aşa mi-a promis Ileana) şi că voi revedea o familie gălăgioasă, cu copil, câini, pisici, m-a făcut să mă îndrept cu mare entuziasm spre casa celor trei. Acum patru ani şi jumătate, fix pe acelaşi drum şi într-o zi la fel de plo-ioasă, am ajuns la prima lor şedinţă foto de familie. Multe s-au schimbat între timp. Pe lângă faptul că Sasha e acum suficient de mare încât să toarne zahăr peste fresh de portocale, în ciuda protestelor părinţilor, cei trei au redevenit, în sfârşit, o familie normală. Începând cu această lună, Ileana şi fiul ei îl vor avea tot timpul alături pe Cătălin. De când mă ştiu am avut un soi de respect amestecat cu fascinaţie pentru meseria de medic, aşa că înainte de a-i spune pe nume, l-am întrebat pe chirurgul cardio-vascular dacă îl pot tutui. Răspunsul său a venit natural: „Sigur că da, suntem acasă, nu într-un cadru profesional.
Cătălin, la şedinţa foto de acum 4 ani, când Sasha tocmai se născuse, deja începusei demersurile pentru revenirea în România, ca medic. De ce a durat atât de mult?
A durat mult pentru că recunoaşterile de diplome şi de specializări reprezintă un proces de lungă durată, există mici diferenţe curiculare. În principiu, siste-mul e obişnuit cu migrarea medicilor doar într-o singură direcţie şi anume în afară. Se pare că acum lucrurile se mişcă mai repede, probabil tot datorită faptu-lui că sistemul începe să se obişnuiască cu faptul că sunt şi medici, chiar dacă mult mai puţini, care vin înapoi în ţară. Eu sunt convins că în timp, când siste-mul se va debloca şi va exista o accep-tanţă mai mare pentru profesionişti for- maţi în străinătate, se vor întoarce şi alţi medici în ţară. Ceea ce în final va fi un câştig pentru sistemul medical de aici. Unde vei profesa în România şi ce vei aduce nou în sistemul medical din ceea ce ai învăţat în Germania? Deocamdată la un spital privat din România, la Spitalul Monza. Acest lucru este cert. O să pot aduce experienţa mea chirurgicală şi de cercetare acumu- lată în peste 11 ani la Deutsches Her- zzentrum München, care este unul dintre centrele de vârf la nivel mondial din domeniul chirurgiei cardiace. În acest spital s-a pus mereu accentul pe tot ce este nou şi inovativ din punct de vederechirurgical şi ce poate aduce în acelaşi timp un beneficiu în plus pacientului. Astfel, m-am specializat într-un centru care a fost şi este deschizător de drumuri în tehnici chirurgicale minim invazive care au ca scop o traumă chirurgicală redusă pentru pacient. M-am specializat pe plastii valvulare şi revascularizări coronariene complet arteriale, domenii care m-au atras şi în cercetare.
Ileana are de gând să organizeze o ceremonie de reînnoire a jurămintelor, atât pentru a marca întoarcerea lui Cătălin acasă, cât şi faptul că vara aceasta împlineşte 40 de ani.
După atâţia ani în Germania, cu ce îţi va fi greu să te acomodezi aici?
C: Este foarte uşor să te obişnuieşti cu ordinea şi cu exactitatea germană. Ilenei nu-i place atât de mult Germania tocmai pentru că totul este prea pus la punct, prea exact. Dar dacă trăieşti o vreme acolo te obişnuieşti cu acest lucru şi observi că acest negru sau alb îţi uşurează viaţa şi te ajută să devii mai performant. Cu toate că aceste virtuţi germane îmi vor lipsi, sper să găsesc destulă culoare în nuanţele de gri specifice popoarelor cu origini latine.
I: Cătălin are cetăţenie germană pentru că e de origine germană şi asta îşi spune cuvântul, a fost educat ca atare. Şi eu am terminat liceul german, dar pentru mine această ordine tipic germană e obositoare. Eu lucrez foarte bine în dezordine. Plus că sunt foarte ataşată de ceea ce înseamnă România, de prietenii mei de aici, de familie. Şi eu am o carieră aici, mie mi-a fost imposibil să mă desprind de România. Aşa că, împreună cu Cătălin, am decis, după ce a apărut Sasha, că el poate trata pacienţi şi în România, nu doar în Germania şi poate că efortul lui de adaptare va fi mai mic decât al meu în Germania.
Deci în povestea argumentelor tu ai câştigat, Ileana.
I: Dacă se poate spune că am câştigat după 11 ani în care am fost mai mult singură… Să sperăm că ne mai întâlnim şi peste alţi ani şi nu îţi vom spune atunci că am plecat din România te miri unde.
C: Ilenei i-a fost greu să se mute din strada Polonă, de unde locuiam înainte, la parcul Carol.
I: Ca să fiu foarte sinceră, am făcut şi psihoterapie legat de asta. Dacă mie mi-a fost greu să mă mut de pe o stradă pe alta, să mă mut în altă ţară mi se pare imposibil. Am terminat şcoala germană, vorbesc deci limba germană, nu ar fi fost o problemă de adaptare la nivel de limbă. Dar era un efort pe care eu nu l-am putut face.
Privind în urmă, care e, până la urmă, secretul unei relaţii la distanţă?
C: Dacă e să fim ironici, probabil că unul din secrete e că nu apuci să te calci pe nervi. Noi nu am fost niciodată în situaţia în care să stăm atât de mult împreună încât să apucăm să ne plictisim unul de celălalt. Nu am mai zis acest lucru, dar Ileana a spus, atunci când noi eram la început, să ne dea Dumnezeu cât mai multe bariere, astfel încât, dacă trecem peste ele, să ştim că relaţia asta merită, într-adevăr.
I: Dacă aş fi ştiut atunci cum ştiu acum că a verbaliza un gând în sens pozitiv sau negativ poate să îţi schimbe destinul, aş fi vorbit mai cu grijă. Dumnezeu ne-a pus toate barierele. Faptul că le-am depăşit dovedeşte că între noi e o relaţie solidă, care merită sacrificiile de rigoare.
Ce schimbări colaterale va aduce mutarea lui Cătălin înapoi în România?
I: Schimbarea majoră şi cea mai importantă pe plan personal va consta în primul rând în faptul că soţul meu va fi alături de noi tot timpul, iar acest lucru îmi va aduce liniştea sufletească după care am tânjit atâţia ani… în rest, vor fi schimbări de rutină… Cătălin o să meargă la spital dimineaţa foarte devreme, la 6. Eu mă trezesc la 7.30 în mod normal. Acum, el trezindu-se la 6, iar eu având aproape 40 de ani, nu cred că o să mai dorm jumătate de oră în plus. (râde) Deci va trebui să mă trezesc şi eu la ora 6. Da, asta e o schimbare concretă colaterală, dar neesenţială, cu care va trebui să ne obişnuim. Dar pot să îţi spun şi de schimbările minunate, care pentru micuţul ăsta vor fi benefice. Pentru Sasha a fost important să ştie dacă spitalul la care o să lucreze tati e lângă grădiniţa lui. A ştiut de la început că tatăl lui pleacă la serviciu cu avionul. Cam o dată pe lună a mers în Germania, a înţeles unde locuieşte tata, unde e spitalul. Cu sfatul unui psiholog am în-ţeles că e important ca în cele două zile pe care le petrece Cătălin cu Sasha să facă împreună activităţi tată-fiu.
C: La un moment dat a început să mă întrebe „tati, de ce nu stai până mâine? Sau cum veneam acasă în weekend mă întreba: „tati, întâi spune-mi când pleci. Atunci mi-am dat seama că a început să aibă o problemă cu absenţa mea.
„La baza relaţiei noastre stă o dragoste foarte puternică, spune Cătălin, care a realizat alături de Ileana, special pentru VIVA!, această şedinţă foto la München, unde a locuit timp de 20 de ani.
Vorbind de schimbări, va trebui să îţi reconfigurezi şi dressingul, Ileana, odată cu revenirea lui Cătălin, nu?
Asta e o altă problemă, dar una minoră. Desigur, casa lui Cătălin a fost întotdeauna aici şi există în dressing o zonă dedicată lui, de unde îşi lua haine pentru săptămâna în Germania. Dar da, mai sunt lucruri pe care trebuie să le aducă înapoi de acolo, care nu ştiu unde vor încăpea, ca să fiu sinceră. Asta să fie cea mai mare problemă a noastră. (râde)
C: Amândoi credem că oricum ar fi şi oricât ne-ar afecta profesional această schimbare, în final pentru familia noastră va fi un câştig foarte mare să fim împreună de acum încolo. Chiar dacă mai glumim că o să apucăm să ne certăm mai des, în final ne gândim că va fi mult mai bine să fim împreună, e important pentru Ileana să ştie că se poate baza pe mine oricând. Asta era o mare problemă pentru ea, fiindcă, dacă se întâmpla ceva acasă, eu eram la 1500 de km distanţă, totuşi. Eram în spital de la 7 fără un sfert dimineaţa până la 9-10 seara. Cu toate că fiind singur acolo am putut să mă ocup în totalitate de partea profesională, când ajungeam seara acasă, ajungeam într-un vid. Acest vid nu va mai exista, îmi umple ziua şi îmi umple sufletul să ştiu că în momentul în care vin acasă, cu bune, cu rele, vin acasă la ei. Bineînţeles că mulţi prieteni de-ai mei căsătoriţi şi cu copii spun „nu ştii ce vorbeşti. Tu ai dus 5 zile pe săptămână o viaţă de burlac. Poate e aşa, dar mie mi-au lipsit enorm de mult ei doi şi sunt convins că împreună vom fi mai împliniţi şi mai fericiţi.
OANA POPOIAG Foto LUCIAN MITIU