Sunt cea mai longevivă și cea mai iubită trupă rock din România, au la activ mii de concerte și sunt adorați de milioane de fani, din trei generații. Holograf se îndreaptă vertiginos spre o jumătate de secol de carieră, așadar vă propunem un remembering savuros cu cei cinci membri ai trupei despre statutul de rock star în România!
M-am întâlnit cu băieții
de la Holograf într-o zi călduroasă de sfârșit de septembrie și, înainte de
interviu, am avut ocazia să stau alături de ei, pe terasa imobilului unde avea
loc evenimentul, la o cafea și o apă plată. Fără ca ei să știe că urma să-i
intervievez. Sunt atât de firești, de umani, de ne-vedete și de plini de haz,
iar între ei există o chimie atât de specială, încât am aflat, fără ca măcar să
articulez un sunet, care e secretul longevității trupei lor. Dan Bittman
(vocal), Edi Petroșel (baterie), Tino Furtună (keyboards), Iulian Vrabete
(chitară bas) și Romeo Dediu (chitară acustică) sunt nu doar colegi de trupă,
ci o familie în adevăratul sens al cuvântului. Ce-i drept, o familie de rock
staruri.
Trupa
Holograf e împreună de 41 de ani, un record foarte greu de egalat. Sunteți în
Hall of Fame alături de Aerosmith, Metallica, ZZ Top, U2, Rolling Stones…
Care este secretul vostru, cum ați rezistat atâta timp împreună?
Edi
Petroșel: Cred că cel mai important lucru a fost
de la rădăcini, de la început, când trupa s-a creat nu pentru a face neapărat
business, nu pentru a deveni vedete. A fost creată dintr-o mare dragoste –
care, iată, ne unește și acum – față de a cânta genul ăsta într-o trupă,
într-un band. Așa am crescut. Apoi, respectul și prietenia care încă există
între noi, ceea ce e foarte important.
Aș vrea să facem un mic remembering.
Ce înseamnă să fii rock star în România și în special în România comunistă?
Știu că aveți niște povești interesante…
Dan Bittman: În România comunistă era treaba… (râd toți) „Rock, ha?! Ia
vino puțin, băiețică! Cam asta era abordarea. „Ce zici că ești? Rock star? Ia!
Ia să vedem!.
Pe vremea aceea, era un act de
curaj să ai plete…
D.B.: Păi, pe Edi l-au prins și l-au tuns. L-au prins pe stradă,
avea plete, l-au băgat într-o dubă și l-au tuns. Vorbesc foarte serios, chiar
asta i s-a întâmplat! Noi, când apăream la televizor, de obicei trebuia să ne
strângem părul cu niște agrafe și să ni-l dăm cu apă cu zahăr, ca să se
lipească de scalp, și bineînțeles că venea câte un cenzor drag care spunea că
nu există umbre pe cer (n.r. „Umbre pe cer este una dintre cele mai cunoscute
piese ale formației), în România există doar soare și flori și că trebuie
schimbat textul refrenului. La final, trebuie să fie pozitiv, luminos… Și
asta făceam, pentru că, altfel…
Tino Furtună: „Singur pe drum s-a schimbat în „Luminile rampei.
D.B.: Nu se putea să fii singur pe drum în România! Trebuia să fie
cineva lângă tine, de la Securitate, care să stea și să te ghideze, cum și
astăzi, de fapt, se întâmplă. Și atunci, nu suntem niciodată singuri pe drum.
(râd toți)
Iulian Vrabete: Să știți că însemna ceva să fii rock star pe vremea respectivă,
fiindcă te dezlipeai de lumea aceea. Gândiți-vă că, în cele câteva luni pe
care le stăteam la Costinești, parcă eram în altă țară. Scăpam de cenușiu,
scăpam de lipsurile și grijile dimprejur, iar muzica și ceea ce făceam noi
cred că ne-au ajutat să rămânem întregi la cap și să trăim altfel, de fapt…
(„Aparent, l-a completat Dan Bittman). Aparent, da, asta s-a dovedit mai
târziu. (râd toți) Reușeam să scăpăm din colivia aia gri… Asta era, de fapt,
ce însemna să fii rock star… Banii oricum atunci aveau altă conotație.
E.P.: O singură concluzie apropo de ce înseamnă să fii rock star
în România de atunci și de acum – nu are nicio legătură cu ce înseamnă să fii
rock star afară. Măcar atât trebuie să punctăm. Nu pot să uit, înainte de 89,
cât de rock star eram… La Brașov trebuia să stăm, cu cartela, să luăm acea
pâine la care avea dreptul fiecare, și nu pot să uit un gest făcut de o
doamnă. Am stat la coadă, că aveam spectacol și trebuia să ne luăm și noi o bucată
de pâine, dar vânzătoarea n-a vrut să-mi dea, că n-aveam cartela, și femeia
aceea mi-a cedat cartela ei. Pentru mine, asta a însemnat enorm. Pe vremea aia,
să poți să-ți cedezi bucata de pâine pentru Dragu… Știa că o împart cu
colegii, că alt-fel nu mi-ar fi dat-o. (râde, în timp ce Dan și Iulian îl
întrerup: „Ceea ce el n-a făcut! Acum aflăm!). Din punctul ăsta de vedere, a
fost un rock star atipic, să zicem.
Trupele rock au așa-numitele groupies.
Acum, că au trecut mai bine de 40 de ani, orice top secret se desecretizează…
Aștept să dați vina unii pe alții. Care dintre voi a avut cel mai mult succes
la fete?
D.B.: Și peste groupies au trecut 40 de ani! (râd toți)
I.V.: Asta e o întrebare cu răspunsul cunoscut. Întotdeauna
solistul are cel mai mult succes, ce să mai vorbim?!
D.B.: Nu vreți să dăm vina pe Nuțu (n.r. Nuțu Olteanu, fostul
chitarist al trupei), că tot nu mai e pe-aici? (râd toți)
E.P.: E atât de simplu! Cu groupies e exact ca la pescuit. Dănuț
avea poziția cea mai bună de pescuială, adică avea poziția aia unde era totul
momit. Noi prindeam ce mai scăpa pe alături…
T.F.: S-a desecretizat la toate palierele…
E.P.: Uite, și asta cred că se leagă de prima întrebare, apropo de
cum am rezistat sau de ce-am avut succes… Pentru că niciodată nu am fost
invidioși unii pe alții din cauza femeilor.
D.B.: Dar se prinde pește și la coada lacului, nu trebuie să stai
pe mijloc tot timpul! (râd în hohote)
De mai bine de 30 de ani, formați o
familie. Și, ca în orice familie, mai apar și mici certuri (aici sunt
întreruptă și corectată: „Mari certuri, bătăi!). Cum ați rezistat și cine-i
piatra cea mai tare dintre voi?
D.B.: Nu știu dacă e o nucă tare, ca să zic așa. Fiecare, la un
moment dat, are orgoliile lui, problemele, frustrările lui, dar important e
ca ceilalți să treacă peste și, când face unul un pas în față, ceilalți să facă
un pas înapoi și invers. Adică, hotărârile, în general, se iau la comun, și
cred că asta a contat. Mersul înainte așa a fost – fiecare a trecut peste
anumite asperități și am reușit să mergem mai departe. Am avut o cauză mai bună
decât micile noastre orgolii.
I.V.: Eu am spus întotdeauna că ce ne-a salvat pe noi au fost cei
șapte ani de acasă. Conflictele noastre nu au depășit niciodată o anumită
limită, care să ducă undeva de unde nu te poți întoarce.
E.P.: Nu s-au făcut niciodată greșeli nereparabile.
I.V.: N-au fost niciodată injurii… Asta ne-a menținut într-o
zonă unde a putut fi evitat.
D.B.: Sau cum se spune în presă – „Noaptea cuțitelor lungi. Se
negociază cu cuțitele pe masă. (râd toți)
Practic, ați fost mai mult timp
împreună decât alături de familii și cred că ați
văzut
toată lumea. Ce v-a impresionat cel mai mult?
D.B.:
Am fost bine primiți peste tot. Ne-a
plăcut în Japonia…
T.F.: În Nagoya a fost interesant. A fost un public de vreo 5.000
de oameni care își agitau stegulețele cu o viteză incredibilă, indiferent ce ai
fi cântat.
I.V.: Trebuie să spun că, în 99% dintre cazuri, am fost în
străinătate, în ultimii 18-20 de ani, în chestii oficiale. O singură dată am
fost în Canada într-un turneu privat, în rest am fost în Pavilionul României,
am fost în Spania…
E.P.: Am fost și în Spania, la Madrid. A fost frumos, dar cariera
noastră nu e axată pe internațional, ci, efectiv, cel mai bine primiți suntem
în România, acasă la noi. Noi am cântat în general pentru români. Așa, mi-am
adus aminte de un spectacol la care mă uit din când în când cu plăcere, de când
am fost la Bourges, în Franța, în 1990. A fost o surpriză fascinantă. Am fost
invitați de un mare cantautor francez, Jacques Ishlan. Erau numai francezi.
I-am impresionat, deși genul nostru muzical nu era foarte la modă în Franța.
Francezii nu sunt glam-rock. Ei erau cu șansonete. În schimb, i-am dovedit.
Sunteți trupa rock cu cel mai mare
număr de fani. Aveți fani din trei generații în aceeași familie! Asta înseamnă
că sunteți foarte iubiți.
D.B.: Da, ne iubesc în special mamele, bunicile… Vin la
spectacole. De exemplu, am avut un spectacol lângă Timișoara, la Orțișoara,
unde au venit și bunici, și mame, și copii…
E.P.: Și fete tinere veneau la autograf și-i spuneau lui Dănuț:
„Să știți că sunteți idolul mamei mele!. O așteptăm și pe-aia cu bunica…
(râd toți, în timp ce Dan Bittman concluzionează: „Asta-i viața!)
Ați avut mereu statutul de
sex-simboluri. Așadar, nu pot să nu amintesc de albumul „Stai în poala mea,
din 1995…
D.B.: Da, chiar am fost întrebat dacă nu o să mai cântăm piesa și
acum… Dar ar trebui să ne dezbrăcăm. Siluetele sunt ireproșabile, nu? Dar nu
mai avem plete și iepurașii nu știm dacă-i mai găsim („Au murit demult!,
intervine Edi). Am o sugestie de iepuroaice, dar nu știu dacă o să fie
acceptată. (râd toți)
I.V.: Să știți că acea copertă a ajuns pe un site care se cheamă
Weird Covers, deci am atras atenția.
Aceea a fost perioada în care ați
făcut o schimbare de stil, ați trecut de la hard rock la ceva mai soft, mai
modern. Ce v-a determinat să luați această decizie?
I.V.: S-a schimbat lumea, s-a schimbat muzica în jurul nostru. Anii
90, toată lumea știe, au însemnat trecerea în subsol a muzicii rock sau a
glam-rock și au apărut dance, pop, cu totul altceva. Sigur că a fost un moment
de cotitură. „Stai în poala mea a fost ultimul disc rock…
T.F.: A fost târziu asta. Noi am fost în 90 la Londra, să facem
niște înregistrări în Marcus Studios, pentru London Weekend Television, și i-am
cunoscut pe producătorii lui Jason Donovan, Kylie Minogue și Fine Young
Canibals, care ne-au spus atunci: „Ia mai tundeți-vă! În filmările voastre să
fie mașini frumoase, fete, că trendul următor va fi muzica dance.
E.P.: Nu aș vrea să se înțeleagă că această schimbare a noastră a
fost chiar premeditată. Din punctul meu de vedere, a fost cât se poate de
natural. Iată că s-a demonstrat că a fost, până la urmă, o decizie firească.
Apoi, era și faptul că și noi îmbătrâneam, timpul trecea, vedeam cum ne
impresionează lucrurile din jurul nostru. A contat foarte mult și venirea lui
Romeo, pentru că, din punctul meu de vedere, genul ăsta muzical pe care l-am
abordat ulterior a fost mult mai sofisticat…
R.D.: Deci din cauza mea! (tot grupul, râzând: „Datorită,
datorită!)
E.P.: Am vrut să-i fac un compliment, pentru că se renunța la
armoniile alea 1-4, 1-5 de blues, de rock, eraul solo-uri mai elevate, armonii
mai complicate, cuvinte mai frumoase.
D.B.: Și pe noi ne-au influențat anumite trupe, anumiți artiști…
Van Halen.
E.P.: Eu consider că a fost o evoluție. Multă lume ne-a reproșat:
„Bă, n-ați rămas împământeniți în genul acela!, dar mă gândeam cum am fi
arătat acum cu ștrampii ăia și cu burți, și bătrâni…
D.B.: Eu simt c-am fi fost excepționali!
E.P.: Eu zic că a fost o evoluție, și nu neapărat o schimbare de
dragul schimbării. Așa am simțit, a fost naturală.
Piesa „Și îngerii au demonii lor are
15 milioane de vizualizări pe YouTube. Aproape fără excepție, piesele voastre
sunt hituri. Cum reușiți? Știm cu toții că sunt trupe care lansează un hit și
apoi dispar…
D.B.: Asta am încercat și noi, dar nu ne mai iese. (râd toți)
I.V.: Am reușit până acum, nu știu de acum încolo cum o să reușim,
pentru că, încă o dată, gândiți-vă câte schimbări am prins noi în parcursul
nostru. Schimbarea de regim politic, schimbarea de regim muzical… Rockul a
intrat în desuet…
E.P.: Să nu uităm și suportul! Ce s-a întâmplat de la vinil,
casetă, CD… Nu mai există nimic din ceea ce noi făcuserăm performanță.
I.V.: De data asta, mai avem încă o schimbare, și anume modul în
care este promovată muzica, iar noi aici nu ne aflăm într-o poziție favorabilă
din mai multe puncte de vedere. Primul este vârsta și mai sunt și altele în
subsidiar, drept care cred că va fi mai greu acum.
D.B.: Dar nu imposibil, ne luptăm! S-a
diversificat
piața. E foarte multă muzică, sunt foarte multe radiouri acum, unele sunt
pentru tineri și, normal, acolo nu suntem difuzați, suntem difuzați în altă
parte… Așa e viața, până la urmă. Fiecare își cere locul în industria
muzicală.
E.P.: Ia exemplu ce se întâmplă afară! Dacă ați mai văzut vreun
hit cu Sting sau chiar Bon Jovi, trupe care erau sus de tot – YouTube, zero, în
schimb, la spectacole, vânzările de bilete sunt în top. E o altă piață.
Piața noastră muzicală este suprasaturată
de anumite banduri, dar nu neapărat de trupe rock. Apropo de asta, o să vă
întreb despre rivalitatea dintre voi și trupa Iris. Cât este adevăr și cât este
mit? Știu, Dan, că acum trei ani, ai făcut un videoclip cu Cristi Minculescu
(n.r. „S-aprindem torțele).
D.B.: Ah, da! Eu n-am nicio problemă, acum, sincer! Toate
colaborările astea mie mi se par de bun augur. Mai ales cu Cristi, mie mi-a
părut rău că piesa cu el nu a explodat mai tare, dar mie mi s-a părut că asta a
fost mai mult vina producătorilor, pentru că era oricum unică în felul ei. Noi
nu mai cântaserăm niciodată împreună, cântaserăm în formația Iris, dar în
perioade diferite. Nu aș numi-o în niciun caz rivalitate. A fost o concurență
între Compact, Iris și Holograf și alte formații, dar în sensul bun, pentru că
ne uitam ce fac ceilalți, ne plăceau sau nu ne plăceau anumite lucruri, și
atunci ne străduiam și noi să venim cu ceva mai bun sau cu o alternativă la ce
făceau ceilalți. De-asta zic că nu a fost așa cum o percepe publicul, că
trebuie să fii neapărat dușmanul cuiva… Acum, sincer îmi pare rău că s-au
scindat și Iris, și Compact în tot felul de variante („Asta chiar e trist, din
păcate, a completat Edi). Nu cred că e în beneficiul cuiva, până la urmă,
asta-i viața, nu suntem noi cei care hotărâm.
V-ați văzut vreodată altfel decât
cântând? Ce ar fi fost fiecare dintre voi dacă nu ar fi cântat?
I.V.: Cred că e destul de simplu. Dacă ne-am fi urmat
calificările, eu aș fi fost în continuare arhitect.
D.B.: Eu, un distins inginer hidrotehnician, făceam baraje.
E.P.: Eu, deși am terminat Politehnica, aș fi vrut să fiu sportiv
de performanță.
I.V.: Romeo, avocat…
R.D.: Tot muzică aș fi făcut!
D.B.: Tino lucra în India, la indianul ăla Mittal. (râd toți)
T.F.: Nu cred… Cred că eram șef de restaurant.
Care a fost cel mai frumos moment
al carierei voastre?
E.P.: Pentru mine, pentru noi, momentul Costinești. De fapt, e o
perioadă. Sau când am luat premiile alea cu Ballantines și pe urmă când
„Supersonicul a fost premiat. Fiecare album ne crea un moment unic. Să nu mai
vorbesc de „Să nu-mi iei niciodată dragostea!.
I.V.: Lansarea de la „Holografica, la fel. Foarte multe…
E.P.: Spectacolul de la Timișoara, de pe 17 decembrie. În mod normal, pe 17 decembrie nu se cânta în Timișoara. Noi scoseserăm „Holografica – unde e și „Vine o zi. Au venit cei de la Asociația Victimelor Revoluției și ne-au rugat să cântăm. Au spus: „Și pentru asta au murit copiii noștri în 1989, pentru ca cineva să poate să cânte liber… Organizatorul nostru de atunci, George Știrbei, știu că i-a așteptat pe toți cu lumânări la intrare, pe care le-au aprins la „Vine o zi. A fost… magic, magic!
T.F.: Și alt lucru ca performanță de perioadă – 1987 este anul în
care am avut 500 de spectacole. E un challenge pentru orice artist.
I.V.: Aritmetic nu iese, dar având în vedere că aveam concert și
de câte trei ori pe zi, începe să…
Dacă ar fi să definiți trupa
Holograf cu o singură piesă, care ar fi aceea?
Dan, Edi, Iulian, Tino și Romeo: „Să nu-mi iei niciodată dragostea!
Foto: Hepta, arhiva VIVA!, Profimedia, Instagram