Delia – Diva în Deliria

 

Nu cred că în cariera mea jur­nalistică m-am apropiat vre­odată într-atât de mult de o divă. Actori, regizori, oameni de televiziune, vedete, da, am intervievat câțiva, dar o divă în sensul acela al cuvântului?! Și dați-mi voie să cred despre Delia că este o divă, una ado­rabilă și abordabilă, căreia îi ierți orice și de la care te aștepți la orice. Mai puțin la un interviu sincer, precum cel care urmează.

 

Într-o încăpere din Casa Uni­versitarilor, pe vreo trei mese o așteaptă câteva zeci de ținute, care mai de care mai trăsnite. Iat-o că apare, veselă, gălăgi­oasă și îmbrăcată sport, cu ruc­sacul ei albastru de la Moschi­no. Se duce țintă la mesele cu haine (nu înainte să salute pe toată lumea), pipăie, întoarce pe toate părțile, ochii îi cad pe o jachetă din piele cu pene („ți-am zis eu, îi zice fotogra­ful Silviei, stilista), apoi pro­bează o centură de la Moschi­no și mai pune ochii și pe un hanorac. Le vrea pe toate trei. Cât costă?

 

Andra Manea o ademenește pe scaunul ei pentru make-up, băieții de la foto îi arată două variante de co­pertă pentru albumul nou: „mamă, ce mișto sunt! zice ea. „Am ascultat intro-ul, e foarte tare…, îi răspunde fotograful. Delia se entuzias­mează și lansează invitația: „Hai, poate mergem după ce terminăm aici la un cico. Voi vă relaxați, eu mă duc la Sala Palatului să trag niște voci și ne întâlnim apoi. Ce cluburi sunt deschise azi? Auzi, aici e restaurant? Tri­mite pe cineva să îi comande niște chifteluțe în sos marinat cu piure. „Nu au chifteluțe. Fasole cu ciolan, dacă vrei. „Bună și aia!

 

După zece minute de la ve­nirea ei, tot încerc să îmi fac loc printre cei șapte oameni care roiesc gălăgioși în jurul ei, ba arătându-i o haină, ba o poză, ba o postare pe Insta­gram. Până la urmă le spun pe șleau să se dea la o parte, că trebuie să facem interviul. Roagă și ea pe cineva să dea muzica mai încet, să ne pu­tem înțelege.

 

Se apropie concertul la Sala Palatului. În ce stadiu sunteți cu el?

Suntem în stadiul alarmant de pregătiri, suntem la foc continuu. Deja am stabilit multe lucruri: scenarii, simu­lări 3 D, cum va arăta scena etc. Pentru mine pregătirea concertului pornește de la titlu, iar anul acesta titlul mi-a venit la întâmplare și s-a potrivit atât de bine, în­cât nu l-am mai schimbat. La ședințe, când am propus numele Welcome to Deliria, încă nu aveam nimic stabi­lit, dar toată lumea a zis că e perfect, tocmai pentru că este foarte permisiv. Va fi un de­lir de la început până la final. Din titlu înțelegi că te poți aștepta la orice.

 

Sunt tare curioasă cum vor arăta ținutele din concert.

Alegerea ținutelor pleacă și ea de ideea asta cu nebunia, care se regăsește atât în muzica mea, cât și în mine ca persoa­nă. Am lucrat la ele cu Cătă­lin de la Berlin (către Edvigia, PR-ul ei: „cum îl cheamă pe Cătălin de la Berlin? Nu știm. Toată lumea îi spune așa). Ținutele sunt oarecum bă­tute în cuie, dar va trebui să fac o probă pe cronometru cu ele, ca să îmi dau seama, în condiții de show, dacă am timp să mă schimb. Anul tre­cut a fost o isterie că nu am avut timp să schimb nimic. Riști să nu mai ajungi pe sce­nă sau să ajungi pe jumătate îmbrăcat. În condiții de stres, în condițiile în care ieși de pe scenă, te duci în locul în care te schimbi, ești dezasamblat și asamblat, mai ai și niște la­valiere pe tine pe care, dacă le decablezi, durează să le pui la loc… totul se întâmplă într-un minut, în care publi­cul așteaptă… chiar dacă pe scenă se întâmplă ceva. Dar cât timp nu ești tu pe scenă scade intensitatea și energia show-ului. Cel mai bine e să pui mai multe pe tine și să le scoți treptat, de-a lungul spectacolului. La concluzia asta am ajuns.

 

Cum te relaxezi înainte de concert?

Anul trecut mi-am dorit să fac asta, dar nu am apucat. Mergi de dimineață la Sala Palatului, faci ultima probă de sunet, repetiția genera­lă, de pe la 15.00 ai pauză de masă și relaxare, dar nu e nici o relaxare, pentru că încontinuu vin oameni care vor ceva de la tine: e gata aia, probează asta. Mereu se mai găsește cineva că mai e ceva de făcut pe ultima sută de metri. Mi-ar plăcea ca anul ăsta să am un colț al meu zen, unde efectiv să stau sin­gură, măcar o oră. Pentru că în rest, în cabina mea, oricât ar fi de personală, se perindă oameni nonstop. E obositor.

 

Cum scapi de adrenalină după concert?

Scapi foarte târziu de ea. Încărcătura pe care o obții în timpul unui concert trece cam după cinci ore. Oricât de obosit ai fi, când cobori de pe scenă tu nu te poți duce să te întinzi. Trebuie să te golești de energie exact așa cum ai dobândit-o: treptat. Dacă vrei, e și o probă de rezistență la stres pentru oameni. Îți dai seama de echipa ta.

 

Apropo de echipă, din cine e formată aceasta?

Edvigia face de toate, ea e PR-ul, omul de legătură cu toată lumea. E cu mine aproape tot timpul, cât reușește și ea să vină. Acum câțiva ani eu centram, eu dădeam cu capul, eu cântam, eu făceam tot etc. În mo-mentul respectiv nu reali-zam, însă când vezi că se poate și mai bine și mai ușor îți dai seama că ai făcut o muncă triplă, care nu era necesară. Apoi e Răzvan, soțul meu, care face par­tea cea mai dificilă: nego-cieri, management. Îm­preună concepem lucruri, analizăm strategii, ascultăm piese, e foarte bun și la de­talii. E multifuncțional. În general, colaborez cu cei doi fotografi pe care îi vezi aici. Ne cunoaștem foarte bine, știm când să fim îndrăzneți, pe scurt se lucrează rela­xat. Apoi sunt oamenii din band-ul meu, cu care stră­bat țara în lung și în lat, în duba cea de toate zilele. Cu Turcu (chitaristul) și Mi­hai (clăparul) am făcut niște chestii pentru albumul nou, Deliria: avem un intro și un final foarte interesante, am­bientale, unde am folosit și flautul. Sună a Dumbrava Minunată zen. Avem un tour manager de senzație, Tibi. El e tăticul nostru când suntem în concerte. Mai sunt tehnicii fără de care nu se poate instala nici o scenă. Există două dube, de fapt: una pentru instrumente și una pentru oameni și animale. (râde)

 

Ai și un stilist cu care lu­crezi?

Colaborez cu mulți oameni pe styling, mai ales pe proiec­tele care nu țin de nișa mea. De exemplu, dacă trebuie să apar într-o rochie de Oscar, mă depășește. Nici nu mă interesează, nici nu îmi pla­ce. Să vină cineva să îmi dea o rochie. Dacă e vorba de scenă și de evenimente unde pot fi eu spontană, naturală, mă îmbrac singură.

 

Cum s-a întâmplat trece­rea spre stilul pe care îl ai acum?

S-a întâmplat efectiv în urma călătoriilor mele numeroa­se și a shoppingului excesiv. M-am întors acasă cu foar­te multe haine. Iar dacă te duci în Tokio nu poți să nu vii oarecum schimbat. Tokio și Londra. Ambele orașe au branduri și designeri locali pe care nu îi găsești nică­ieri altundeva, sunt chestii neconvenționale și ciudate, purtabile doar pe scenă și doar de către artiști. Nu te poți îmbrăca într-o jachetă cu capete de păpuși, tu fiind funcționar la bancă. Tokio e „amazing”! De fiecare dată când mă duc acolo, fac plinul.

 

Ce se întâmplă cu hainele pe care nu le mai porți?

Nu se întâmplă nimic. Ră­mân în casă. Ne vom muta în curând într-o casă în care trei camere au fost transfor­mate în dressing. Mi-ar plă­cea să păstrez cât mai multe din ele. La un moment dat îți trebuie ceva de acolo. Mi s-a întâmplat asta de multe ori. Pe de altă parte, nu am nici o problemă să port hai­nele care îmi plac și de două­zeci de ori. Încerc să nu mă mai arunc la cheltuieli foarte mari. Prefer să îmi cumpăr haine diverse, frumoase, cool și nu extrem de scumpe. Un accesoriu foarte scump care îți sare în ochi „se arde” ra­pid, dacă îl porți de multe ori. E ca la piesele bune de radio: dacă le auzi de prea multe ori te saturi.

 

Multe vedete își creează o imagine în funcție de niște studii care analizează gus­tul publicul. Tu faci asta?

Eu nu țin cont de așa ceva. Dacă aș ști că publicul meu mă vrea în sacou Chanel cu perle, nu m-ar influența în nici un fel. Dacă le pla­ce ce le dau, e mișto, că ai o satisfacție. Dar e foarte important să fii conectat la tot ce înseamnă muzică, modă. Eu urmăresc pe In­stagram ftot ce ține de vinta­ge, la designeri din Japonia, stiliști. Artiștii sunt aceeași pe care îi urmărim toți: Rihanna, Beyonce. Eu mă duc și un pic mai departe pe nișa mea și caut niște trupe care îmi plac mie: Paloma Faith, M.I.A., Wiz Khalifa.

„Mai vreau o țigară… mai vreau o țigară… se întoarce pe scaun… „Cine mi-a mân­cat…? Spre mine: „da, mai întreabă.

 

În afară de vacanțe în care știu că mergi frecvent, ce faci pentru tine?

Încerc foarte mult să mă rela­xez. Încerc să fac mult sport. De când s-a încălzit ies și alerg, merg în Parcul Carol și urc scări. Fac mult stretching, masaj. Mi-am luat și o saună de apartament. Fac un fel de terapie acasă.

 

Cum ții legătura cu fanii tăi? Stai mult pe Facebook, pe Instagram?

Pe Instagram intru de plă­cere. Pe Facebook ai un pu­blic pe care nu prea îl poți tria. Foarte mulți l-au des­coperit și intră oameni de la care nu poți avea pretenții. Pe Insta pot pune tot ce îmi place mie. Oamenii sunt foarte obositori. Sunt în sta­re să te oprească din orice! Mă mai oprește câte unul și îi zic: „serios, îmi strici ora de sport, frate, lasă-mă în pace. „Dar te rog, fă o poză… Nu înțeleg. Ei con­sideră că e dreptul lor, doar pentru că apari la televizor să fii la dispoziția lor. „Cum, nu faci poză cu fii-miu? „Nu. E lumea în stare și la în­mormântare să îți ceară să faci poză. Mi s-a întâm­plat. „Îmi pare rău pentru răposatul, dar… mă bucur că v-am cunoscut! Seri­os?! Ăștia sunt oamenii. Și, mai nou, la concerte, dacă nu și-au făcut poză și nu postează pe Facebook… e ca și cum n-au fost acolo.

 

Cum e să roiască mereu lumea în jurul tău?

Singura diferență mare din­tre o vedetă și un om obișnuit care muncește mult și e obosit o reprezintă această interacțiune cu foarte mulți oameni. Pe mine oamenii mă obosesc. Nu neapărat că fac ceva anume sau așa vor ei, ci pentru că sunt foarte mulți care se perindă la fiecare proiect… și la filmări când stai în cabina ta și ar trebui să fie momentele tale de liniște, nu sunt. Oamenii vorbesc mult, vor chestii… asta mă obosește foarte mult: să socializez, să fiu drăguță, să răspund. De aceea mă încarcă pe mine foarte mult plecările, că acolo nu trebuie să vorbesc cu nimeni.

 

Nu poți să impui limite, cum fac unele vedete internaționale? „Eu, Delia, nu vreau să văd pe nimeni în următoarele două ore…

Încă nu pot să fac asta. Nu că nu m-ar lua lumea în se­rios. Probabil, dacă aș fi mai „bitchy”, lumea ar accepta. Dar de multe ori ne lo­vim de chestii care țin de mentenanță… ar părea că cer prea mult. Nu zic că e rău, dar încă nu fac asta…Posibil într-un an să o iau razna…

 

Cu două emisiuni TV în derulare (X Factor și iUmor, noul talent show de la Antena1) și un con­cert pe rol, nici nu e de mirare…

iUmor e foarte mișto! Mă distrez foarte tare cu Cheloo și cu Bendeac, colegii mei de juriu. Sunt prietenă foarte bună cu amândoi. La emi­siunea asta vin oameni care trebuie să ne distreze, ceea ce poate fi foarte greu, mai ales pe platou! Să zicem că tu faci stand-up comedy și ești obișnuit cu publicul tău din cârciumă. Pe platou e altă atmosferă, oamenii reacționează altfel. Ai ca-meramani, ai juriu, ai pu-blic angajat. Fă-i să râdă: că sunt obosiți, sunt de la 9 dimineața acolo, au mai vă­zut ca tine încă zece… E greu!

Dar sunt oameni foarte buni care ne-au surprins plăcut: momente de circ, momente muzicale amuzante, există varietate. Atâta timp cât e amuzant poate să fie orice. În schimb, X Factor e mai pe meseria mea, acolo treaba e mai serioasă, în sensul că ești taxat dacă greșești muzi­cal. În juriu la iUmor e mai mult felia lui Bendeac. Noi ne dăm cu părerea, spunem dacă ne place sau nu, dar el poate da un verdict profe-sional, cu argumente. La X Factor suntem toți trei specialiști în muzică și e o experiență total diferită.

 

Ce îi trebuie, totuși, unui concurent X Factor ca să ajungă să facă carieră în industria muzicală?

X Factor pornește de la pre­misa că nu e de ajuns talen­tul nativ. Vino cu atitudine, cu determinare, spune-mi o poveste, ia-mă cu tine și fii interesant, nu doar din punct de vedere muzical. Oamenii care au partici­pat și nu au fost neapărat câștigători sunt acum pe radio în topuri: Nadir, Ni­coleta Nucă, Ioana Anuța. Ei au înțeles că nu e vorba doar de voce, e vorba de un pachet, de multă muncă, de a ști unde să te duci să îți produci niște piese de calita­te. În industria asta oamenii nu au răbdare să te asculte dacă nu ai nimic de spus.

 

Să ai succes înseamnă să fii la radio?

Nu neapărat. Poți să ai suc­ces într-o categorie. Acum dacă tu ești nișat, ești artist underground și te place o mână de oameni nu în-seamnă că nu ai succes. Depinde ce vrei. Nu poți fi nici ipocrit să zici: pre-fer să vând mai puțin decât mai mult. Dar sunt și artiști mai speciali care se descur­că mai bine într-un segment mai restrâns.

 

Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?

Masele! La concert! E sin­gurul loc în care îți place să fie mulți oameni și să re-acționeze… Acolo, da. Când cântă lumea cu tine, când vezi că ești pe buzele lor…

 

Delia profită de pauza de dinaintea aplicării rujului și își ia în mână tava cu fasole, care s-a răcit de mult. „Iar­tă-mă, te rog, că mănânc… Îi spun că îmi pare rău că trebuie să mănânce așa, pe brânci, mâncarea rece, dar bănuiesc că e obișnuită cu stilul ăsta de viață: „Nu mă plâng, să știi. Edvigia, în far­furia asta ce a fost?

 

ALINA BĂISAN Foto DIMITRI CACEAUNE

 

Stilist: SILVIA CRISTESCU

Coafură: ALEX CLAUDIU SÂRGHE

Machiaj: ANDRA MANEA

Vestimentație: Moschino, Alexander McQueen (Dwome Sto­re), DKNY (magazinul Sport Coutu­re), Almaz Clothing, Pas du Tout, Laura Firefly, garderoba personală

Accesorii: Styland.ro, Pas du Tout, garderoba personală

Fotografiile au fost realizate la Casa Universitarilor. Mulțumim pentru sprijin!

 

 

Urmărește-ne pe Google News