Dana Războiu – Cum arată noua ei viaţă

Danarazboiu.ro. De ce încă un blog personal de lifestyle și educație de la o vedetă?

Blogul e o idee mai veche pe care abia acum am pus-o în practică, pentru că am acumulat multă experiență de viață. (râde) Mi se pun foarte multe în­trebări despre ce mănânc, despre cum îmi educ copiii, despre cum a ajuns Victor să aibă performanțe în robotică, de exemplu, unde l-am dus, ce am fă­cut, și toate răspunsurile astea pe care eu le dau zilnic m-am gândit că ar fi bine să le scriu undeva, ca să ajungă la mai mulți oameni. Principalul scop al blogului este să îi ajute pe alții, să ofere informații din ceea ce am citit și am ex­perimentat. Pentru că am citit foarte mult în domeniul nutriției, al parentin­gului în ultimii ani. Am copiii la o școală britanică și știu foarte multe des­pre acest învățământ total diferit de cel românesc, știu și ce funcționează, și ce nu funcționează la el. Am idee despre ce ar trebui să aplicăm și noi în Româ­nia, pentru ca lucrurile să meargă un pic mai bine și pentru a avea copii mai fericiți la școală, care să învețe mai mult și mai ușor. E un blog unde toate informațiile sunt mai mult decât verifi­cate, sunt experimentate pe copiii mei, pe pielea mea, nu sunt ceea ce eu cred, ci ceea ce a funcționat la mine. De exemplu, eu știu sigur că, dacă am citit cu copiii mei zece minute în fiecare seară, asta i-a ajutat să iubească lectu­ra. În fiecare seară, fără excepție, fără nimic mai important de făcut, înce­pând de pe la cinci ani și până pe la opt ani. Ai nevoie de minim doi ani și maxim cinci să pui un copil pe linia cea dreaptă cu lectura. La șapte ani și jumătate, copilul meu cel mic citește independent și este înnebunit după cărți, este ca și cum ar vedea dulciuri sau ciocolată, pentru că i-am prezen­tat cărțile ca pe ceva wow. Am aplicat tot felul de tips&tricks pentru asta. Îți dau un exemplu. Uneori, seara, copi­lul e obosit, nu are chef de citit, nu are chef de nimic, de fapt. Eu iau cartea lui și mă așez pe canapea și încep să citesc cu o voce suficient de înceată în­cât să nu mă audă bine. El mă întrea­bă ce carte e. Eu zic: „Nu-ți spun și din când în când exclam: „Wow, chiar a făcut asta? Nu pot să cred, a găsit umbrela!. „Cine, cine a găsit umbre­la?, întreabă el, și așa, încet-încet, îl atragi spre lectură. Psihologii spun că viața noastră se stabilește în primii trei ani de viață. Dacă ne e greu să credem această teorie, care e adevărată, cei șapte ani de acasă care există în tradiția românească sunt foarte adevărați. Ce nu faci cu copilul tău în acești șapte ani e foarte greu să mai faci după. Conștiința se construiește în cei șapte ani.

Îți asumi deschiderea asta spre viața ta intimă, pe care o presupu­ne un blog personal?

Blogul s-ar putea să fie șocant de sin­cer. Înainte să îl lansez, am dat textele la citit și reacțiile au fost: „Tu chiar vrei să spui asta?. Da, îmi asum tot ce am scris acolo. Viața înseamnă nu nu­mai succes, ci și eșec. Înseamnă kilo­grame în plus – am un articol despre celulită, de exemplu, despre cât de bine mi-a făcut mie și despre faptul că orice imperfecțiune ne leagă de oame­nii din viața noastră. În general, bărbații care s-au îndrăgostit de mine au deschis subiectul ăsta, ei, nu eu. Dorința mea e ca femeile să se simtă un pic mai libere citind blogul, să se regăsească în ce scriu. Cu toții avem tendința să jucăm un rol. Unii joacă rolul persoanei inteligente, alții rolul prostului, multe femei joacă rolul unor persoane neajutorate, l-am jucat si eu, alții joacă rolul salvatorului și tot asa.

„Nu mi-am dat voie niciodată să plec mai mult de două ZILE și chiar și în aceste zile mă simt VINOVATĂ că plec de acasă,de lângă COPII. Am un simț al datoriei față de copii și față de familie uneori exagerat. E o luptă a CONTRARIILOR, între DORINȚA mea de libertate și aventură și simțul datoriei, pe care îl moștenesc de la TATĂL meu.

Tu ce rol joci?

Am jucat în ultimii ani rolul mamei și al soției. Eu zic că l-am jucat exem­plar, sincer. Fără public, dar exem­plar, spre perfecțiune. Cred că nu există carte de parenting pe care să n-o fi citit! În română sau în engleză.

Ce rol îți asumi de acum înainte?

De bloggeriță, de instagrameriță (râde), de președinte al Asociației Nație prin Educație, prin care am organizat cel mai mare concurs de roboți din Româ­nia, FTC Challenge. Blogul își propu­ne să ajute, să susțină și să motiveze. Nu încerc să conving pe nimeni de ide­ile mele, dar vreau ca cei care gândesc ca mine, care au aceleași valori, să știe că nu sunt singuri.

Cum ți-a schimbat viața trecerea la veganism?

Sunt vegană de 8 luni, îmi este foarte bine așa, în primul rând sunt foarte fericită și plină de energie. Am scris mai multe articole pe blog despre cum mi-a schimbat veganismul viața, pen­tru că nu este vorba doar despre cele 6 kilograme în minus. Am energie și vi­talitate cât o adolescentă, iubesc oa­menii și stabilesc relații autentice cu oricine vorbesc, îmi dau voie să fiu vulnerabilă. Știu că nu sunt perfectă, și, în sfârșit, pot să trăiesc cu asta și să vorbesc despre imperfecțiunile mele. Cred că sunt mai puțin centrată pe propria persoană. Asta este revoluțio-nar pentru mine, fiindcă eu sunt Leu și noi, Leii, avem așa un simț al propriei importanțe vecin cu paranoia. Știi cât de simplu e să fiu fericită acum? Mă scot pe mine din poziția „buricul pă­mântului și mă gândesc la ceilalți. Atât. Asta mi-a adus veganismul: bu­curie și o dragoste mare pentru oa­meni și pentru umanitate în general.

Apropo de libertatea de care vor­beai mai devreme, pari o fire foarte aventuroasă.

Chiar sunt. La 19 ani am plecat cu au­tostopul la Paris din Timișoara, când eram studentă.

Acum ai mai face asta?

N-aș mai face autostopul, dar mă urc în avion și merg la operă de câte ori am ocazia, mă duc să o văd și să o as­cult pe Angela Gheorghiu. Nu există bucurie mai mare.

Ce te emoționează la spectacolul de operă?

Opera este ca o prăjitură din care, dacă începi să mănânci, nu te mai poți opri. Odată ce îi prinzi gustul, îți place din ce în ce mai mult, și întrebarea mea pentru mine este: oare unde o să ajung?! Pentru că trăiesc atât de intens spectacolul de operă, încât plâng în sală. Mă emoționează foarte tare. De cele mai multe ori, plec special pentru Angela și nu sunt singura care face asta. Suntem mulți români veniți pen­tru ea, dar nu numai români. Odată, eram la Covent Garden și lângă mine era o doamnă din SUA, care mi-a spus că vine la absolut toate concertele ei, oriunde în lume. Mă simt un om norocos și sunt recunoscătoare că pot să plec: să mă urc în avion, să merg la operă și a doua zi să mă întorc acasă. Acum douăzeci de ani nu puteam să fac asta.

Faci asta singură?

Da, singură, pentru că soțul meu nu e pasionat de operă și nu îmi place când stă lângă mine și se fâțâie pe scaun. Dar să știi că nu mi-am dat voie nicio­dată să plec mai mult de două zile și chiar și în aceste zile mă simt vinovată că plec de acasă, de lângă copii. Eu le sfătuiesc pe cititoarele mele să își ia vacanță, chiar și o săptămână, să plece singure, să fie mai curajoase decât mine. Eu am un simț al datoriei față de copii și față de familie uneori exa­gerat. E o luptă a contrariilor, între dorința mea de libertate și aventură și simțul datoriei, pe care îl moștenesc de la tatăl meu. Asta îi învăț și pe copiii mei acum: întâi ne facem treaba și apoi mâncăm prăjituri.

Ești o mamă exigentă?

S-ar putea să fiu.

Ce crezi că o să îți reproșeze copiii tăi când o să crească mari?

Mi-e groază de treaba asta și întreba­rea ta îmi stârnește frică. Am studiat psihologie la facultate și apoi am făcut șapte ani de psihanaliză. Cu părinții mei am făcut pace, dar aș vrea ca ai mei copii să nu aibă nevoie de terapie. Sunt convinsă că generația actuală de părinți este de cel puțin două ori mai bună decât cea anterioară. Așa cum generația părinților mei e mult mai bună decât cea a părinților lor. Deși ne criticăm uneori, cred că e bine să nu uităm că suntem niște părinți mai buni decât au fost părinții noștri. În primul rând, pentru că noi am crescut în libertate, nu într-o țară comunistă. Revenind la copiii mei, după ce îi culc seara și rămân eu cu mine, încep să mă gândesc la ce am făcut peste zi și le scriu câte o scrisoare, mai ales celui mare. Îi scriu scrisori și i le las pe birou să le vadă dimineața. Scrisorile sunt lungi și îi scriu cât de mult îl iubesc și îl apreciez, uneori îmi cer scuze pentru ceva ce am greșit peste zi. Când ai un adolescent în față, nu întotdeauna poți fi foarte deschis cu el, pentru că, de multe ori, nici nu vrea să te asculte. Și asta e absolut normal. Copiii vorbesc cu tine când vor ei, nu când vrei tu. Trebuie să găsești momentul să comu­nici cu ei, iar momentul acela nu e ni­ciodată când crezi tu. Poate să fie în mașină, când tu vorbești cu o prietenă și copilul tocmai atunci vrea să se des­chidă față de tine. Pe mine liniștea nopții mă ajută să mă gândesc unde am exagerat peste zi. E o comunicare autentică, pe care copilul o primește dimineața când e odihnit și e singur în cameră. La noi funcționează, el adună și ține toate scrisorile astea.

Cum îi înveți simțul măsurii, având în vedere că s-au născut într-o fa­milie înstărită, au menajeră în casă, merg la o școală privată?

E o întrebare foarte bună, pe care mi-o pun foarte des. Probabil mă ajută fap­tul că eu am crescut într-o familie cu venituri medii și, chiar destul de mo­deste, după Revoluție. Tata a terminat Dreptul și mama a predat Prelucrarea maselor plastice într-o școală de nevă­zători din Arad. Chiar în adolescență, când am avut nevoie de bani, de haine, n-au mai avut de unde să îmi dea. Am avut o perioadă a studenției plină de lipsuri. Am fost o studentă extrem de săracă și extrem de fericită. Îți dai sea­ma că eu am fost până la Paris cu auto­stopul pentru că nu aveam bani deloc?! M-am dus cu un prieten din AISEC. Era vorba de un schimb studențesc, aveam invitația, dar nu aveam bani să ajung. Am mers 48 de ore încontinuu, fără să dormim, ne-au luat și niște șoferi de tiruri și cel mai mult am stat o oră între două mașini. Așa că le povestesc foarte mult despre cum eram eu când eram de vârsta lor. Le-am povestit cum mi-am dorit o pereche de jeanși când eram de vârsta lui Victor și am scris o scrisoare unui ONG care trimitea aju­toare în România, dar pe care n-am expediat-o niciodată.

Nu ți-e teamă că, pregătindu-i atât de temeinic pentru a trăi oriunde în lume, o să plece de lângă tine?

Am ajuns, eu și mamele din jurul meu, să ne dorim să ne rămână copiii în Eu­ropa. Nu ne mai punem problema că nu vor pleca. Încercăm să le arătăm că există universități foarte bune și în Eu­ropa și că nu e nevoie să plece în Sta­tele Unite.

Spuneai că soțul tău nu e pasionat de operă, ca tine. Ce pasiuni aveți în comun tu și Bogdan Enoiu?

Avem multe în comun: aceeași viziune politică, aceeași viziune despre educație. Dar e bine să existe și lucruri care nu sunt identice. Suntem în aceeași măsură destul de diferiți. Eu sunt visă­toare, am suflet de artist și simt monstru­os, sunt foarte tactilă, drăgăstoasă, une­ori mi se pare că sunt exagerat de tandră și de sensibilă. Lumea mă percepe drept o persoană rece, dar probabil e o formă de apărare. Unul din scriitorii care îmi plac mult, D.H. Lawrence, are un citat care îmi e drag: „Doar oamenii singuri știu ce înseamnă să fii împreună. Ceilalți, care au succes la mase, care sunt popu­lari, nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat apropierea, togetherness.. Bogdan e un om pragmatic. Eu sunt perfecționistă, el nu e, drept pentru care face lucrurile mult mai rapid. Facem mult sport amândoi, petrecem vacanțe foarte fru­moase, organizăm concursul de roboți pentru licee. Avem perioade în care stăm prea mult timp împreună, aproape 24 de ore din 24. Și asta nu e niciodată în avantajul cuplului. Suntem de 11 ani împreună. Suntem o echipă, funcționăm ca o echipă.

Ce părere are despre blogul tău? Cum te susține?

Nu îi cer părerea, pentru că el nu folosește social media și nici interne­tul, nu are computer. Suntem generații diferite. Sigur că citește ce scriu pe blog, pentru că e interesat de ce fac eu.

Mai poți să funcționezi fără internet în 2017?

Sigur că poți, dacă ai o secretară.

Nici tu nu ai fost foarte activă în mediul online, până să deschizi blogul. De cât timp ți-ai deschis contul pe Instagram?

De câteva luni. N-am simțit nevoia îna­inte să fiu prezentă online deloc. Dar, de când am descoperit Instagramul, sunt fascinată de el. Nu am avut nici Facebook, am avut un cont personal pe care nu am postat nimic trei-patru ani de zile. Dar Instagramul pentru mine este revoluționar. Gândește-te că am lucrat în televiziune 17 ani, mai ales la știri. Asta înseamnă informații încărca­te de tragedii, incendii, morți, victime, catastrofe, atacuri teroriste, inundații devastatoare. Astea sunt știrile, tragedii peste tragedii. Instagramul este opusul. A venit să contrabalanseze negativis­mul știrilor de la televizor. Constat că am avut nevoie să văd și partea pozitivă a vieții, desfășurându-se undeva pe un screen. Instagramul e despre frumusețe. Despre stări și emoții.

Dar ambele sunt niște realități distor­sionate, și televiziunea, și Instagramul.

Tu ai dreptate. Viața e despre amân­două, într-adevăr. Doar că eu m-am concentrat 17 ani pe partea negativă. Instagramul mă obligă, de exemplu, să văd Bucureștiul ca pe un oraș su­perb. Astă-iarnă mergeam cu mașina undeva – tocmai ninsese – și în fața mea era un fotograf care mergea pe jos și fotografia clădirile. L-am lăsat să meargă așa, după care mi-am dat sea­ma că aș vrea să merg și eu cu el să fac fotografii. Am găsit un loc unde să parchez mașina, m-am dus la el, i-am zis că sunt Dana, pe el îl chema Radu și l-am întrebat dacă pot veni cu el să fotografiez. Ne-am plimbat până am înghețat și am fotografiat casele din București iarna. Asta mi-a adus Insta­gramul: bucuria de a face fotografii și de a vedea frumosul peste tot.

ALINA BĂISAN Foto OLTIN DOGARU

Stilist: OLIVIA STOICA

Coafură și machiaj: CAMELIA ENCIU

Vestimentație Dana: Styland, Stefanel, Claudia Castrase (Molecule F), Cristina Săvulescu,

Gerard Darel, PNK Casual

Accesorii: Mooncast Jewerly, Tria Alfa (magazi­nul Victoria 46), Tous și garderoba personală

Vestimentație Victor și Marc: Burberry (magazi­nul Sport Couture) și garderoba personală