Când o vezi, nu are cum să-ți fie indiferentă. Și, deși au trecut șase ani de când s-a retras de pe micul ecran, pe Beatrice Rancea n-ai cum s-o uiți. Acum, odată cu revenirea pe TV, ca jurat al show-ului „Îmi place dansul” (Kanal D), artista ne-a oferit un interviu în exclusivitate, pentru VIVA! de septembrie, despre viața profesională, cea de familie, job-ul de jurat, câini vagabonzi, satisfacții și neîmpliniri.
Beatrice, au trecut șase ani de când nu te-am mai văzut pe micul ecran. Cum au fost cei șase ani pentru tine?
Am avut șase ani plini de evenimente și producții importante la Opera Națională Română din Iași, unde sunt manager de opt ani. Acolo mi-am desfășurat activitatea și am depus toată energia pentru proiectele și stagiunile de atunci, în număr de șase, cu succese jucate cu casa închisă.
Au fost momente, în această perioadă, în care ți-a fost dor de lumea televiziunii?
Mi-a fost dor nespus de lumea dansului. Înainte de anii 90 am avut peste 30 de apariții la postul național nde televiziune ca balerină, am avut foarte multe filmări, dar nu mi-a fost neapărat dor, pentru că, încheindu-mi cariera ca dansator, nu am mai profesat și nu își mai aveau rostul aparițiile în emisiunile pentru care am filmat ca interpret. Ca regizor, nu am activat foarte mult în televiziune, pentru că iubesc foarte tare teatrul și opera, acest schimb de energii direct cu publicul. Este o lume a spectacolului unică. În fiecare seară, chiar dacă se știu regia și coregrafia spectacolului, chiar dacă artiștii interpretează aceleași roluri scrise sau cântate, este un schimb permanent de energie între public și scenă. Acest flux permanent și unic al fiecărei seri mă face să iubesc foarte mult teatrul și opera. Ăsta este motivul pentru care nu am mai apărut în televiziune decât atunci când a trebuit să „mărturisesc lumea extraordinară a dansului că jurat.
Știu că ai făcut naveta între București și Iași… Totuși, unde consideri că este casa ta?
Casa spirituală a sufletului meu este la Iași, pentru că acolo las toată dragostea pentru scenă. Există acest „microb al scenei de care nu mă pot despărți, deci sufletește sunt legată de acest oraș și de colectivul operei din Iași. Avem rezultate extraordinare și suntem înconjurați de un public avizat și bine instruit, care reacționează extraordinar la repre- zentațiile noastre. Aici mă desfășor ca artist, chiar dacă în spatele scenei. Aici am jucat, până anul trecut, în două spectacole, ‹‹Bal›› și ‹‹Cabaret››, în regia și coregrafia unei mari artiste de la Budapesta, Yvette Bozsik. Eu mă motivez că am două case, una lângă București, unde ne-am mutat pentru căței, și cealaltă la Iași, unde îmi desfășor activitatea.
Ai fost mereu catalogată drept un jurat extrem de exigent. Ai rămas la fel? Trebuie să le fie teamă concurenților de tine?
Dimpotrivă, am privit cu multă bunăvoință toate strădaniile concurenților de a se exprima prin mișcare. Probabil așa pare din afară, având această latură a profesiunii ca balerin clasic, care implică foarte multă exigență. Sunt exigentă mai ales cu mine însămi, niciodată nu sunt mulțumită de mine și am senzația că trebuie să perfecționez ceea ce fac. În dans se muncește în fiecare zi. Se spune că, dacă o zi nu studiezi, simți tu, dacă nu studiezi două zile, simte partenerul, și dacă nu studiezi trei zile, simte publicul. Este o muncă a ta cu tine pe care o ai tot timpul. E o ștachetă autoridicată, indiferent de cronici. Această exigență este un mod de a mă raporta la dans, care implică foarte multă dăruire și foarte multă muncă.
Citește continuarea interviului în numărul de septembrie al revistei VIVA!.