Oana Sirbu - E mai fericita ca niciodata | Articole revista | Viva.ro

Pe tot timpul interviului Oana a avut lacrimi in ochi. Lacrimi de fericire. Demult nu am mai stat de vorba cu un om atat de recunoscator pentru viata pe care o are. Este mama pentru prima oara si ne-a vorbit, in exclusivitate, despre copilul ei, Alex Stelian (1 an si 6 luni). Te regasesc foarte fericita. Arati bine. Imi spune multa lume asta, dar eu nu imi dau seama... Nu sesizez schimbarea, pentru ca am avut dintotdeauna o fire jucausa, dar cred ca implinirea cea mare care se observa se datoreaza faptului ca Alex Stelian a venit in viata mea. Stelian este un prenume imprumutat de la unchiul meu, fratele tatei, care a fost pictor si profesor de arte plastice si care, din pacate, ne-a parasit de tanar. Eu am un mare respect pentru tata si o vaga amintire a unchiului meu, dar stiu ca era un om special, iubit foarte mult de studentii lui. Pe de alta parte, Sfantul Stelian este si protectorul copiilor, asa incat prenumele acesta s-a dovedit a fi foarte potrivit. Ce fel de copil e? E un copil superb. Toti copiii sunt frumosi, dar de cand sunt mamica ii observ cu alti ochi si, desi am cantat mult pentru copii pana acum, nu i-am vazut asa cum ii vad de cand il am pe Alex. El este un copil superb si acesta este si motivul pentru care ne intalnim astazi... Va fi foarte placut ca peste ani sa-i arat pozele din VIVA! Este cel mai important motiv, e blond, cu ochi albastri, cu o figura angelica, dar nu e un copil cuminte in acceptiunea clasica. (rade) Este energic, vioi si marturisesc ca ma energizeaza si pe mine. Eu sunt ceva mai linis-tita din fire, chiar inceata uneori, dar Alex imi transmite un tonus extraordinar, asa incat ma catar cu el prin parc, prin leagane. Ne jucam mult impreuna. E o lume pe care am descoperit-o alaturi de el. Mi-e greu sa spun in cateva cuvinte ce inseamna el pentru mine. Chiar ma gandeam inainte sa vii tu ce am sa-ti spun si cum pentru a transmite exact ce simt... Iti dau numai un exemplu: l-am asezat acum o ora in scaunul de masa si i-am dat sa manance. La un moment dat, s-a lasat pe spate, m-a privit lung, s-a intins apoi spre mine cu gurita sa ma pupe, m-a luat de gat si... gata! m-am topit toata. Incerc insa sa nu ma las coplesita pentru ca vreau sa fiu un parinte echilibrat, un om cu picioarele pe pamant. Dar cum ai ajuns sa ai acest copil? Cand a aparut sentimentul matern? Prima oara am simtit ca imi doresc un copil pe la 30 de ani, cand am avut un accident cumplit de masina. Era sa mor, dar 1000 de ingeri au vrut ca eu sa traiesc si nu oricum, ci intreaga. Pe parcursul a 2 ani am avut nenumarate operatii pentru recuperarea piciorului si, dupa ce am trecut de asta, m-am surprins dorindu-mi foare tare un copil. Nu a fost sa fie, sentimentul s-a dizolvat in timp si a mai aparut o data in jurul varstei de 40 de ani. Atunci, fiind prezenta la un botez, un prieten drag mie care ma cunoaste bine si de mult timp, mi-a spus: „tu ar trebui sa ai un copil si nu oricand, ci anul acesta“. De aceea, din ianuarie anul trecut, m-am concentrat numai pe asta si, intre dorinta si realizare efectiva, a trecut aproape un an. Asa a venit Alex in casa mea. Chiar tu ai anuntat la Realitatea Tv adoptia. De ce nu apari mai des pentru a vorbi despre acest gest? Stii ce se intampla? Ma uit la cum trateaza ziarele subiectul asta in general. Este un subiect fragil, pentru ca e vorba despre un copil, despre dreptul lui la intimitate. De aceea nu am aparut pana acum in interviuri. Materiale precum „vedete care au adoptat un copil sunt urmatoarele“ sau „pentru ca nu au ramas niciodata insarcinate, vedetele au facut si au dres“. De unde stii tu, ziarist, ce e in viata mea? Eu nu am vrut pur si simplu sa apar pana acum cu Alex. Nu-mi place sa apar nicicum! In orice caz, mesajul meu e urmatorul si as vrea sa fie clar exprimat: pentru un parinte nu e niciun fel de diferenta intre un copil venit pe cale naturala sau venit altfel. Pentru un parinte, copilul e copil. E copilul sau! De aceea, inceputul unui articol nu ar trebui sa fie „copilul adoptat al persoanei X“. Atunci de ce nu ar incepe si cu „copilul natural al persoanei X?“ Ce spune Robert (Turcescu – n.r.) despre toate astea? Cum se comporta cu copilul? Ar fi bine sa-l intrebi pe el. Eu am sa respect dorinta si felul in care Robert alege in a se arata publicului lui, pentru ca nu cred ca ar fi corect din partea mea sa vorbesc despre ce simte el fata de copilul meu. Cred ca cel mai bine ti-ar spune-o chiar el. Ce ai descoperit despre tine in ultima vreme? In ceea ce-l priveste pe copil, ca am multa rabdare. Am invatat ca pot sa-mi gestionez mai bine timpul, ca intr-un sfert de ora pot face o multime de lucruri! In ceea ce-i priveste pe parintii mei, i-am descoperit sau i-am redescoperit, mi i-am reapropiat. Sunt plini de e-ner-gie si candoare. Vad cum se apropie de Alexandru, in aceeasi maniera in care au facut-o cu mine. Si asta ma umple de emotie. Cristina Stanciulescu, Fotograf Radu Chindris, Stilist Madalina Craciun, Coafura Laurent Tourette(L’Oréal Professionnel), Machiaj Dana Argesan, Vestimentatie Oana: Gerard Darel,, Julia Kristensen Store, garderoba personala. Vestimentatie Alexandru: British Gallery, garderoba personala. Fotografiile au fost realizate la British Gallery. Multumim pentru spijin. Esti un om special si trebuie sa-ti marturisesc ca am o mare admiratie pentru cei care fac ceea ce ai facut tu cu Alex. Iti trebuie o calitate in plus pentru a creste un copil care a venit in viata ta pe alta cale decat cea naturala... Esti un exemplu! Probabil ca pentru publicul VIVA! sunt un exemplu, insa eu am acum un sentiment ciudat: mi-e din ce in ce mai greu sa traiesc in Romania. Culmea! Am varsta pe care o am, am colindat lumea, dar de cand il am pe Alexandru, simt altfel. Cu adevarat imi doresc sa nu mai traiesc aici. Ne traim viata intr-o societate dezechilibrata complet de care, oricat de frumoase ti-ai face tu zilele, nu poti face abstractie. In acest context mie mi-e foarte greu sa vorbesc despre lucrurile acestea „exemplare“ cum le spui tu, pentru ca nu mai stiu cine le apreciaza, cine le primeste corect, asa cum le spun eu, sau cui ii mai pasa pur si simplu! Oamenii s-au schimbat mult in acesti 20 de ani de la Revolutie. Eu vin dintr-o familie de oameni normali, de bucuresteni, dar nu am auzit in viata mea, in familia mea, vorbe urate sau ton ridicat. Am fost educata sa spun „buna ziua“, sa arunc gunoiul la cos, sa nu tip la nimeni, sa nu deranjez si nu vin dintr-o familie de aristocrati, repet, ci dintr-o familie normala! Eu nu inteleg unde s-au pierdut toate astea, ce s-a intamplat? Simti ca nu te mai adaptezi? Eu oricum nu ma adaptez usor, sunt si un om mai discret. Nu-mi place sa mai apar pe nicaieri. De ce? Pai, unde sa apar? De exemplu, la emisiunile la care esti invitata... Nu, nu prea apar pentru ca nu imi face placere sa fiu un decor si sa fiu intrebata numai prostii – de la ce creme folosesc, pana la vacanta cu iubitul! Eu nu pot sa vorbesc despre asta, desi vad doam--ne din viata publica, pe care, de altfel, le respect, care au 60 sau 70 de ani si care apar la televizor, povestind cu usurinta, de exemplu, cum le-au batut barbatii sau alte asemenea! Viata privata ar trebui sa ramana privata, nu? Cum sa povestesti lucruri din casa ta, din viata ta, cu lacrimi in ochi la televizor? Mie nu mi se pare normal... Mama mi-a spus: „nici mie nu imi vei putea spune toate secretele tale“. Cum s-o fac la tv? Dar, revenind la exemplul despre care am inceput sa vorbim, as scrie la un moment dat romane despre el si poate chiar asta se va intampla candva, dar acum mi-e teama ca ceea ce am facut eu cu Alex nu va fi perceput bine sau va fi filtrat prost... Aceste gesturi sunt facute probabil de catre oamenii care simt ca vor sa daruiasca mai mult decat vor sa primeasca. A darui dezinteresat vine din tine, este un lucru nobil. Pur si simplu simti nevoia sa faci ceva. Mi-e foarte greu sa vorbesc despre asta in cuvinte simple.