Boon, astea sunt fanteziile mele. Nu stiu ale voastre si nici nu ma intereseaza, nu suntem la revista de psihologie artizanala. Stiu doar ca firmele producatoare n-au reusit sa ne ofere pana astazi o masina zburatoare sau, depinde cum privesti lucrurile, un avion cu jenti de 18 si casetofon de 450 W.
N-a reusit, insa asta nu trebuie sa impiedice initiativa privata. Mai ales ca, in mintea noastra de la inceput, nici n-avea cum sa fie complicat. Vrei masina cu aripi? Iei o masina, niste aripi si le sudezi, nu?
„Nuuuu!!! Nici sa nu va ganditi! N-are Casco, nu vreau nici macar sa-i ciobesti vopseaua pe undeva. Sa stii ca ma uit! Asta a fost reactia Ninei de la BMW Romania cand i-am vorbit de aparatul de sudura si de doua aripi mici si dragute lipite lateral, la vreo sapte metri anvergura, calculate sa faca masina macar sa sara un pic de pe iarba la 140 km/h. Deci, nu. Aripi in contact fizic (fara obligatii) cu masina nu s-a aprobat. Am trecut deci la planul B.
Planul B era cam asa: aripi de deltaplan, tinute in maini de soferul care in acelasi timp accelereaza descreierat. Soferul sunt eu (ma vedeti si in poza). Ce nu vedeti sunt aripile de deltaplan. Dar asta nu inseamna ca nu le-am avut. Sa va explic.
Am ajuns la locul de pozare cu bemveul fara prihana si-un Tico cu aripa delta impachetata pe capota. Se intampla undeva pe centura Bucurestiului, in apropiere de Chitila, in singura zi din februarie in care a nins. Mai precis, in singura dupa-amiaza, si mai precis, in singura jumatate de ora de potop. Pe scurt: fulgi mari, masina mica, acoperisul desfacut, eu in geaca model foaie de cort, fotograful cu scule foarte scumpe in voia elementelor care, asa cum e traditia la romani, ne prinsesera nepregatiti.
– „Brrrr, stiinta nu e doar grea, ci si dificila! Cat dureaza, domnu Craioveanu sa montam aripa? il intreb atunci pe omul cu aparatele de zbor.
– „A, zice aviatorul, „un fleac, vreo douajdeminute. Da am si-o parapanta, p-asta o desfac in doua minute! Pe care-o vrei?
Chiar daca vreau sa zbor cu decapotabila, sunt normal la cap. Asa ca am ales parapanta. Ma dor si-acum mainile de la ea: nu va inchipuiti cu ce forta mi-a izbit antebratele de geamul din spate al masinii, la fiecare tentativa de decolare! Dupa o jumatate de ora de auto-crucificare cu motorul ambalat la maxim pe campul alunecos, am realizat ca am aceeasi problema ca Iisus: oamenii nu vor aprecia decat foarte tarziu (spre postum!) pionieratul meu.
Asa ca am strans rusinat aripa, am ridicat acoperisul si-am plecat sa fac ce se cuvine sa faci cu o decapotabila iarna: s-o dai inapoi de unde ai imprumutat-o, ca sa incetezi sa mai alergi dupa meningita si celebritate in acelasi timp.
Concluzia? Nu zboara.
Dar merge binisor.
Fotograf: Sebastian Enache