Dar nu asta e cel mai important la ea, ci o trasatura de caracter luata de la Mihai Viteazul (personajul din film, nu domnitorul, bineinteles!). Sa va explic. Maria declama. Nu vorbeste. Fiecare vorba, cat de banala, are acel aer de „pohta ce-am pohtit! si acel imperativ al „unite sub un singur sceptru, Moldova, Ardealul, Tara Romaneasca! Tocmai de aceea ai senzatia ca nu cunoaste lucruri mici. Furnicile ti le arata cat elefantul, elefantul e cat Jupiter, Jupiter e la ea in buzunar, asa ca va inchipuiti restul… O fi scoala bucuresteana de teatru sau scoala de magie din Valenii de Munte, acolo unde a copilarit? Un lucru e sigur: te uiti la ea de jos, speriat de cat ai de urcat, ca atunci cand te uiti la Muntii Bucegi inainte sa incepi urcusul din Poiana Tapului.
Insa vrei sa urci. Cum spunea si Edmund Hillary, „urc pe Everest pentru ca exista, vrei s-o cunosti mai bine pe Maria Dinulescu numai si numai pentru ca o stii deja. Putin. In doua ore, afli trei surcele. Insa simti o multime.
De fapt, stiam de smecheria asta. Asa sunt actritele. Nu pentru ca joaca roluri, ci pentru ca stiu exact valoarea gesturilor. Stiu cum se infige spranceana in inima omului, cu un tremurat usor, stiu cum se dau ochii peste cap, lent, sa-i poti urmari si sa ametesti, stiu cum sa dozeze tacerea asa incat sa ciulesti urechile, ca magarul.
Si mai e ceva. A fost primul interviu in care am vorbit aproape egal fiecare. Maria a venit si ea cu intrebari. A vrut sa afle cu cine sta de vorba. Ca si cum ai stinge lumina pe scena, ai aprinde-o in sala si i-ai lua la intrebari pe spectatori. Bizar: cele mai multe dintre doamnele celebre se preocupa mai ales de cum sunt privite, nu de cine le priveste. Dar poate ca Maria n-a apucat sa invete smecheria asta. Are timp, scoala e deschisa si noaptea, pana la inchiderea programului. Si chiar si mai tarziu, in reluare.
Dar cel mai frumos lucru la Maria e ca inca nu s-a hotarat. Nu stie unde va fi peste zece ani, insa pare convinsa ca va avea draperii negre la geam, ca in Bacovia pe care l-a iubit in adolescenta. Vrea sa fie artista, insa nu stie sigur cum va defini publicul chestia asta in anii care vin. E ca un taran care se trezeste la 1 martie si se duce sa vada campul, sperand ca forma unui nor ii va da idee ce sa planteze acolo. Sperand ca trilul unei pasari ii va spune cat va costa aratul. Si ca in praful de pe cizme va descoperi harta cu care va ajunge, toamna, in cea mai scumpa piata de la oras, sa-si vanda marfa.
Nu stiu unde se duce Maria. Poate ca nici ea. Drumul insa pare o aventura mai curata decat multe sosiri. V-o spune, cu umilinta, impiegatul din gara de unde tocmai a plecat.