Luiza Bogdan - Luiza, care ma scoate la pensie | Articole revista | Viva.ro

Da, Luiza e proaspata. Exact ca o rindea proaspat ascutita, care scoate din bucata de lemn cu asperitati care esti o scandura mai neteda, mai placuta la atingere. E proaspata ca o sportiva dupa 2 ore de antrenament, cand vii s-o iei de la sala cu masina, ca parinte grijuliu sa n-o ia altii. E atat de proaspata, incat, atunci cand ajungi acasa si-ti agati paltonul in cui, ai tentatia sa te uiti pe eticheta, sa vezi cand ai expirat. Ca sigur nu mai esti valabil. Dar la ce ne foloseste asta noua, privitorilor, o sa va intrebati, nu? Pai, ne foloseste, pentru ca televizorul, ca orice mobila, trebuie sa miroasa si el frumos. Luiza are capacitatea sa-si transmita mirosul de nou prin sticla, prin nu stiu ce proces fizico-chimic brevetat in Transilvania, locul de nastere al crainicelor mele favorite (bine, din parinti moldoveni, sa ne intelegem!). Chestia asta se simte si cand stai langa ea: e un om nou-nout, netrecut inca prin cuptorul cu fatalisme si prejudecati care ne-au legat pe noi de maini si de picioare. Altminteri, trecutul ei e foarte simplu. A facut scoala, a facut sport, a facut stiri, acum face din nou sport, dar la televizor. Vrea sa faca emisiuni despre vedete din sport si mai vrea, sunt sigur, sa ne zica in fiecare zi cate ceva. Asta e placerea ei. Am zis placere si e un cuvant important. Pe lumea asta sunt doua feluri de vedete, cred ca v-am mai spus. Modelul numarul 1 (de mare succes acum) este vedeta care vrea sa fie vedeta. Se mai numeste si vedeta ventriloc, pentru ca nu poate sa spuna nimic pe gura, insa foloseste alte organe sa ne dea un mesaj simplu si la obiect: „nene, sunt hot! Ma mai vezi si maine, de la 23:30, altfel dezbracata!“ Modelul numarul 2, insa, e vedeta care chiar are o chestie cu publicul: vrea sa-i spuna lucruri, sa-l tina de vorba, sa-l vrajeasca si sa-l intretina la o cafea. Luiza intra in categoria asta din urma. Din urma? Nu-i bun cuvantul, desi ea zice ca nu vrea sa devina cea dintai. Si tocmai asta ma nelinisteste: daca cumva si-a dorit sa plec linistit la serviciu, unde sa fac tot ce stiu, obosit si plictisit, in vreme ce ea...? Luiza, zi cinstit: sa-mi fac si pensie privata? Ca pe-aia obligatorie o am deja, de luna asta! De ce sa-ti placa Ca e blonda si cu ochi albastri facuti din tesut organic, fara E-uri cum pun astia acum in lentilele de contact! Ca e sincera cu tine si te prinzi repede daca te place. Chestia e ca nu stii care sunt motivele! Ca prezinta sportul si nu stirile. La ea in jurnal mai toata lumea scapa cu viata! De ce sa nu-ti placa Ca are masina ei 4x4 si ceasul ei de firma si muschi mai misto ca ai tai, nu stiu cu ce-ai putea s-o impresionezi! Pentru ca preferi ochelaristele cu cosuri, oricum esti miop si conteaza sa aiba suflet bun! Pentru ca nu-ti plac femeile. Bine, acum deja nu mai e problema noastra si nici nu vrem sa stim, bine? Fotograf Sebastian Enache, Multumim pentru sprijin Residence Hotel Sunt niste chestii care se intampla intr-un barbat de 40 de ani cand sta de vorba cu o fata de 20. Nooo, nu va ganditi la prostii! Prima chestie e ca e tentat sa-i dea sfaturi de viata. „Treci la culcare devreme, nu fuma, cunoaste parintii baiatului, tine-te de carte, vezi ce faci la serviciu, sa fii constiincioasa si asa mai departe“. Efortul asta e util intr-un singur domeniu: daca vrei sa faci exercitii de dictie. Pentru ca la 20 si ceva de ani, urechile ascultatorului au o singura functie: sa usureze tranzitul cuvintelor dintr-o parte in alta a creierului. Poporul roman a descoperit mai demult fenomenul si l-a si imortalizat in acea zicala care incepe cu „pe-o ureche i-a intrat...“ Ma rog, stiti restul. Al doilea lucru care ti se intampla cand te intalnesti cu o fata de 20 de ani e ca incerci sa-ti aduci aminte cu care dintre fostele tale prietene seamana. Asta poate sa-ti ia mult timp, daca ai avut o viata aventuroasa. Eu am incheiat in primele trei minute, cu o concluzie clara: fata asta - si generatia ei - nu seamana cu nimic din ce stiam noi. Bine, e firesc. Pe vremea noastra calculatoarele personale inca-peau intr-o debara. Telefoanele mobile se obtineau din telefoanele obisnuite de pe masuta din sufragerie, la care mai adaugai zece metri de fir. Si tot nu puteai sa iesi cu ele pe usa. Masinile erau la alegere: Dacia 1300 albastra, gri, rosie sau alba. Singurul lucru comun al celor doua epoci: blugii de firma costau tot jumatate dintr-un salariu mediu, cu mentiunea ca nici la banii astia nu erau atunci in magazine. Si, dincolo de toate, sa speri atunci la o slujba la televizor era o afectiune mentala, tratata de domni binevoitori in halate albe si cu seringa in buzunar, in caz ca deveneai violent. Generatia mea stia ca (mai) nimic nu se poate. Generatia Luizei e sigura ca orice e permis. Asta e deosebirea intre decretei si copiii lor: cea intre libertatea ca si cadou, ca fruct exotic pe care il tai feliute subtiri sa-ti ajunga dimineata, la pranz si seara si libertatea ca aerul, pe care nu-l vezi in jurul tau, doar il respiri, stiind sigur ca va fi acolo si maine. Mai e o generatie: cea a bunicilor, care zice ca libertatea strica. Ete na! Pai, atunci puscariile ar trebui sa scoata doar sfinti, nu? Prostii: daca te strica libertatea, probabil ca erai deja stricat... sau fotbalist (circumstante atenuante aici). Insa, din fericire pentru noi, ea a inceput deja sa produca oameni ca Luiza, capabili sa-si faca planuri fara sa fie stanjeniti de barierele mentale ale unora ca noi, care incep cu „o sa fie niste probleme aici“. Sigur, problema e ca intre aceste planuri exista unul care ne vizeaza pe noi, astia mai maturi, scaunele noastre, job-urile si (daca nu mergem mult cu ele si le pastram bine) chiar masinile! Dar chiar si asa, am sa ma bucur in ziua cand Luiza imi va lua locul. Tot asa cum, daca e sa fiu lovit de o masina, as vrea sa fie una curata, tunata, mirosind frumos a dezodorizant cu aroma de pin. Nu ma intrebati de ce pin, asta e fantezia mea!