Cristian Mungiu - Magicianul | Articole revista | Viva.ro

A luat Palme D’or la Cannes, dar asta stie toata lumea. Noi am incercat sa aflam ceea ce nu se stie. L-am intrebat de toate. Ne-a raspuns cu un umor si o sinceritate care ne-au binedispus cu adevarat. Ca intr-o magie pe care numai un regizor bun stie s-o transforme in realitate... Nu vreau sa te intreb despre film pentru ca a trecut o luna de la Cannes si am vazut filmul, am auzit comentariile si te-am auzit facand declaratii. Curiozitatea mea merge in alta parte: de la cine ai mostenit capacitatea aceasta de a observa lumea din jur si intamplarile ei? La mine acasa toata lumea vorbea - adesea mult si tare - si nimeni nu asculta. Iar mie, din postura de cel mai mic din casa, nu-mi ramaneau decat doua posibilitati: sa incerc sa vorbesc mai tare decat toti sau sa tac, sa observ si sa-mi spun povestile intr-un fel in care cei din jur sa fie atenti la ele. Cred ca iti dai seama catre ce am optat. Cine te-a incurajat sa faci film? Ai mei au fost foarte draguti si mi-au cumparat prin anii ‘90 o camera video. A fost un efort foarte mare si m-am simtit destul de vinovat pentru ca abia dupa ce am avut camera in mana am priceput ca intre a sti sa povestesti in imagini si a avea o camera video nu e in sine nicio relatie. Sora mea ma indemna sa devin operator sau fotograf, insa, in cele din urma, vazand ca o tin pe a mea, mi-a dat o mana de ajutor sa intalnesc niste oameni care sa-mi spuna cat de cat ce e cu meseria asta. Iar sutul mobilizator in fund mi l-a dat Izabela - pe vremea aia eram doar iubiti. Eu sunt destul de conservator, am fost mereu foarte atasat de locul meu si de cei de acasa si am avut nevoie de acest impuls si sprijin sa ma desprind de orasul natal si sa vin in Bucuresti, iar faptul ca ea m-a insotit m-a ajutat foarte mult. Ce trebuie sa aiba o poveste pentru a deveni un film de succes? Trebuie sa fie remarcabila, intr-un fel sau altul, sa aiba un catch: poate sa fie puternica, onesta, dramatica, surprinzatoare, hazlie, emotionanta. Insa ca filmul sa fie bun, trebuie sa contina viziunea ta asupra povestii. Ce ti-a spus sora ta, Alina Mungiu Pippidi, cand ai primit premiul si dupa ce a vazut filmul? N-a apucat sa vada filmul pentru ca este plecata pentru o lunga perioada, iar eu n-am dat dvd-uri nimanui pentru ca insist ca filmul sa fie vazut in sala. Pesemne ca o sa-l vada abia cand va iesi pe ecrane. Cum ai copilarit? Ce amintiri ai de atunci? Ma pregatesc sa scriu o carte pe tema asta: despre umbra tramvaiului care aluneca pe perete la noi in camera, seara, cand bunica-mea lasa geamul deschis sa intre miros de crini. Despre vecinul meu care facea pipi in sticla si o turna de la geam in strada si despre colegul de scoala care era intotdeauna trimis sa sara gardul dupa mingea de fotbal pentru ca taica-sau era postas. Cum vrei sa creasca Vladimir, fiul tau? Ce fel de educatie ii dai? Ce valori tii sa aiba? Ma port cu el ca si cum avem aceeasi varsta si il „educ“ dupa principiul: daca nu-i face rau, lasa-l sa faca tot ce vrea. Mi-ar placea, desigur, sa fie bun si sa faca bine in jur, sa fie bland, calm, generos, cinstit, saritor si afectuos cu oamenii si animalele. Si iubitor cu parintii, daca se poate. Dar daca nu va fi asa, o sa incerc sa inteleg cum ii e dat lui sa fie si sa-l iubesc asa cum e. Povesteste-ne despre vedetele pe care le-ai vazut la Cannes. Cum e Jane Fonda, de exemplu, dar si altele? Cu Jane Fonda am vorbit atat cat am fost pe scena, asa ca e un pic jenant sa vorbesc despre ea. Degaja insa multa clasa, putere si senzualitate si chiar o sa-i trimit filmul sa vad ce parere are - asa cum ne-am inteles. Altfel, am schimbat cateva vorbe cu Almodovar - un om foarte echilibrat, delicat si normal - perfect impacat cu faptul ca atunci cand nu esti venit cu film, la Cannes nu te baga nimeni in seama. Iar Juliette Binoche ne-a transmis toate cele bune si rugamintea de a-i trimite filmul sa-l vada. Acum, zilele astea, am primit o scrisoare de la Jeanne Moreau care prezideaza un festival in Franta si ne invita sa prezentam filmul in deschidere. Timp de sapte ani a lucrat la ziare, reviste, radiouri si televiziuni, facand de toate: horoscop, reportaj, interviu, fotografii, talk-show nocturn, emisiuni de revelion. In acelasi timp a terminat Facultatea de Litere la Iasi si a „debutat“ ca profesor de engleza la un liceu de fete. Ai spus ca nu e nevoie sa lucrezi cu o vedeta pentru ca filmul tau sa ajunga in toata lumea. E drept. Te intreb insa daca ai lucra cu o vedeta, care ar fi aceea? Imi plac Emily Watson sau Francis McDormand, dar nu stiu daca sunt vedete. Prefer actorii necunoscuti - pentru filmele pe care le fac eu conteaza sa ai senzatia ca asisti la o poveste cu niste oameni si nu ca ai venit la cinema sa-ti urmaresti actorul preferat in doar un alt rol. Si te asigur ca Anamaria Marinca, Laura Vasiliu si Vlad Ivanov au fost cei mai buni actori posibili pentru rolurile din film - si nu mi-ar fi folosit cu nimic sa am acordul lui Brad Pitt sau Nicole Kidman. Te-am privit cu mare atentie la Cannes si mi-a venit sa te intreb cum de-ti tii cumpatul in momente in care oricine si-ar pierde capul? Eu, acasa, m-am manifestat mai zgomotos si mai agitat decat ai facut-o tu in toate zilele Cannes-ului la un loc... Asa e: cand esti singur acasa iti poti permite sa te bucuri altfel. Acolo insa eram sub ochii tuturor, iar daca lasi liber la emotii s-ar putea sa fii simpatic, dar si incoerent. Eu ma concentrez si dedramatizez mereu situatiile in capul meu. Poate sa te copleseasca sa vorbesti pe scena dupa ce primesti Palme d’Or la Cannes daca n-ai observa ca si in Grand Théatre Lumi¨re exista scame in covor, ca aceia de langa tine si-au facut nodul prost la cravata sau ca masinistii s-au incurcat in sfori in spatele cortinei. Dar aceasta dez-emotionare de dragul unei reprezentari coerente si echilibrate vine la pachet si cu sufocarea bucuriei si a emotiei de moment. Ce faci cand te cuprinde disperarea? Ca atunci cand nu gasesti bani pentru un film, sau cand nu-ti iese un proiect etc? Fac ce facem oricare dintre noi cand suntem deprimati: ma urasc, ma dispretuiesc, ma calc pe nervi, mananc la 11 noaptea, evit sa ma vad cu oameni, ma plang, ma uit in prostie la televizor. Incerc insa sa nu ma port urat cu cei din jur deoarece ei n-au nicio vina. „Dupa «Occident» am intrat in publicitate si am luat-o de jos, de la detergenti si pete, pana sa ajung la telefonie mobila si branduri de lux. In 2003 am infiintat Mobra Films impreuna cu doi prieteni si colegi de scoala: Hanno Hoefer si Oleg Mutu.“ Cum ti se pare ca ai fost primit in tara dupa ce ai luat premiul? Cum te-ai simtit ca „motiv de dezbatere“? Am facut foarte multi oameni bucurosi, chiar si numai pentru o seara - si asta e minunat. De fiecare data cand ne intalnim cu cineva, ne povesteste ce facea el cand a primit vestea - seara premierii se pregateste sa intre un pic in legenda ca un mic reper de tipul: ce faceam eu de cutremur, de Cernobil sau de eclipsa. La ce filme mergi de obicei? Care sunt regizorii care-ti plac? Ce actori te impresioneaza? Am ajuns sa merg foarte rar la film pentru ca Vladimir e mic si nu avem cu cine-l lasa seara, iar ziua muncim intotdeauna. Iar filme la televizor nu am rabdare sa vad. Primul film care mi-a placut de n-am mai putut se chema „Trei alune pentru Cenusareasa“ - era un film cehoslovac pe care l-am vazut de cel putin cinci ori dupa care, ajuns acasa, i-am desenat muzica intr-un vocabular ca s-o tin minte - asa de mult imi placuse; au iesit niste suisuri si coborasuri ca un fel de gard. E singurul film pe care as vrea neaparat sa-l am. La ce filme se uita fiul tau? Ce-i dai voie sa vada si, mai ales, ce-i vei da voie sa vada mai tarziu? Deocamdata incerc sa-l fac sa se uite cat mai putin la televizor si sa ma uit eu cat mai putin la televizor in prezenta lui. Mai e lasat cand sunt documentare cu animale sau cu peisaje. M-as bucura daca i-ar placea filmele cu suflet, care te fac o clipa, la sfarsit, sa vrei sa fii mai bun sau mai erou. De Cristina Stanciulescu; Fotograf: Cosmin Bumbut; Stilist: Cristina Craciun; Vestimentatie: garderoba personala .