E poate cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care o stiu. Cristi si Rodica Minculescu formeaza un cuplu din 1977, cu sincope si cu armonii demne de o simfonie fantastica. Acum traiesc unul in celalalt, demonstrând ca iubirea poate invinge orice: boala, dezamagiri profesionale sau spaime. In exclusivitate, un interviu despre rock, pasiune si Dumnezeu.
Cristi, de ce te-ai retras? Si ce vei face?
Cristi: Eu m-am retras de la Iris, nu din muzica. Cel putin o perioada o sa stau in expectativa, din cauza unor motive independente de trupa. Nu a fost o hotarare impulsiva, ci doar ceea ce era o „boare mai demult, recunosc, in loc sa dispara, s-a accentuat. Cauza vine mai mult ca sigur si din vremurile pe care le traim intr-o tara in care degradarea morala se rasfrange si asupra asa-zisei industrii muzicale. Am avut de aparat un principiu contra vremurilor actuale. Poate sunt anacronic si acum nu pot sa dau detalii, pentru ca trebuie sa fiu obiectiv. Sa spunem ca am avut de aparat un principiu. Nu e vorba de trupa, nu vreau sa se caute vreo urma de scandal, ca nu e. Oamenii astia m-au asteptat opt luni, cat am fost in spital, deci nu e vorba de baieti! E vorba de bani? Nu! Stiu ca s-a inteles si asa, dar s-a inteles gresit. Eu m-am referit la faptul ca din cauza vremurilor pe care le traim, principiul meu nu a mai putut fi aparat, sigur, izbindu-se si de aspectul financiar. Stiti si voi si mai ales tu, care ai o munca de raspundere, ca in viata ai ceea ce negociezi, nu ceea ce meriti si, daca joci la mic, ai mic. Imi cer scuze tuturor, mai ales fanilor, celor din media care m-au sustinut in special la evenimentul de acum trei ani cand m-a salvat Rodi, insa nu am cum sa trec peste chestiile astea, pentru ca nu as mai fi eu, cel adevarat. Sigur ca pentru unii vestea a fost o bomba, pentru mine nu, pentru ca ea a explodat treptat, intr-o lunga perioada de timp.
Si ce vei face de acum incolo?
Nu stiu, deocamdata am nevoie sa ma linistesc si, mai mult ca sigur, o sa afli printre primii ceea ce am de facut, insa acum trebuie sa ies din presiunea asta care a fost la Iris, pentru ca aveam me-reu de indeplinit un obiectiv: o noua lansare, un nou turneu… Si, de la o presiune foarte benefica, a devenit doar presiune. Poate si eu am pus prea mult suflet si feedbackul nu a fost pe masura asteptarilor. Asteptarile mele au fost mari pentru ca eu vad lumea asa cum vreau eu sa fie, or ea nu e deloc asa. Nu e o atingere la baietii din trupa, fac atingere la viata asta la care am revenit din Germania, unde am renascut acum trei ani jumate, cand am zis ca Dumnezeu a trimis-o pe Rodi sa ma salveze. De atunci, eu am vazut normalitatea altfel.
Rodica: Din momentul in care treci printr-o astfel de cumpana in viata, ceva se transforma in tine si nu mai poti trai ca inainte. Te schimbi cu totul: vrei sa renasti, si la propriu, si la figurat! Sa-ti schimbi casa, jobul, tot!
Cristi, de cate ori ne-am vazut, de cate ori ne-am intalnit in viata, am remarcat ca, de fiecare data cand se spunea un banc cu Dumnezeu, tu nu radeai, ba chiar il intrerupeai…
Nu, nu radeam la asta, pentru ca sunt clipe cand chiar nu ai cui sa-i ceri ajutorul si-atunci iti amintesti de Dumnezeu. Nu sunt habotnic. Am zis mereu ca Dumnezeu e un prieten al meu, ca e fan Minculescu, daca a ales sa ma salveze prin Rodi si cred ca nu si-a terminat treaba cu mine aici, pe Pamant. Spun mereu: „Doamne, te iubesc! Iarta-ma! Multumesc!. E cea mai scurta rugaciune. O stiu de la o doamna foarte in varsta, dar e chiar chintesenta unei relatii extraordinare cu Dumnezeu.
In lumea rockului mondial exista iubiri asa cum o aveti voi?
Mai sunt… Sharon Osbourne care l-a salvat pe Ozzy cand era o ruina si l-a mobilizat, a mai fost actrita Valerie Bertinelli pentru Eddy Van Halen sau Heather Locklear pentru Richie Sambora. Culmea e ca eu nu am flux din prima cu cineva, adica nu comunic usor si imediat, dar cu Rodi a fost asa…blit! A fost dragoste fulger si mai este inca! Einstein spunea ca noi trecem prin timp, nu timpul trece prin noi. Asta am facut eu cu Rodi.
Ai avut momente miraculoase in viata. Toate stadioanele care au urlat numele tau, toti oamenii care te-au iubit…
Da, eu am fost onorat si privilegiat pentru ca am simtit in vremurile alea, pana in decembrie 89, ca au fost atatea generatii care si-au pus sperantele in noi, in mine, pentru ca, fiind in linia intai, ca si la razboi, esti primul care incaseaza forta maxima a inamicului si atunci trebuie sa fii tare! Important e sa nu cedezi.