Cătălina Ponor – „Nu am viaţă personală, pentru că nu am timp de aşa ceva”

Ne-am întâlnit cu toții la piscină pentru a o celebra într-un editorial special pe gim­nasta Cătălina Ponor. Obișnuită cu ima­ginea ei de la televizor, aceea a sportivei cu părul prins riguros în coadă, aproape că nu am observat-o pe Cătălina în „ci­vil, cu părul șaten lăsat liber pe spate și cam de înălțimea unei puștoaice de școală generală. Ne roagă să nu o pozăm chiar în mijlocul mulțimii, unde nu crede că se va simți foarte confortabil, având în vede­re că până acum toate ședințele foto la care a luat parte s-au întâmplat într-un cadru ceva mai restrâns, în studioul unui fotograf sau în sala de gimnastică. Asemeni mie mai devreme însă, ni-meni nu pare să observe prezența unei campioane la piscină, într-o zi de 1 iunie. Fiecare își vede de crema de plajă și de telefonul mobil. Așa cum și Cătălina și-a văzut de treaba ei, de fiecare dată. Sau a încercat să facă asta. Nu pot să nu des­chid discuția comentând comportamen­tul suporterului român care, atunci când un conațional sportiv câștigă, îl ridică în slăvi, iar atunci când pierde, îl înjură. O întreb pe Cătălina cum a influențat-o va­lul de critici negative ce au precedat par­ticiparea ei la Jocurile Olimpice de la Rio, când din cauza necalificării echipei române de gimnastică, Federația a tre­buit să aleagă o singură gimnastă să re­prezinte România, iar între Larisa Iordache și Cătălina Ponor, s-a decis asupra celei din urmă. „Din păcate, sunt foarte mulți «știutori» care nu înțeleg ce înseamnă sportul de performanță, care probabil au călcat o dată, de două ori în sală și li s-a părut ușor să facă două rosto­goliri, dar în spatele sportului, oricare ar fi el, că e gimnastică, tenis, înot, atletism, handbal, este efectiv foarte multă muncă. Sunt sute de ore de antrenamente în care poate îți dorești să iasă mult mai bine de­cât faci, ore în care îți riști sănătatea − pui o dată piciorul greșit și faci o entorsă care te scoate din concurs. Dar nu cred că ar trebui să ne mai intereseze părerile altora. Asta s-a întâmplat și la olimpiadă: m-au interesat părerile altora, m-am uitat la tot felul de comentarii, le-am pus la suflet și nu m-au ajutat cu nimic. Eu sunt o per­soană foarte profesionistă și am pretenții extrem de mari de la mine. Asta e proble­ma mea. La Rio mi-am dorit poate prea mult și n-a fost să fie. Dar mi-am învățat lecția acolo și acum, înainte de Campionatele Europene, mi-am lăsat te­lefonul la o parte, pentru că știam că pre­siunea e mult mai mare când ești la tine acasă. Toată lumea se așteaptă să faci ceva și tu, ca să nu dezamăgești, îți dorești să iasă perfect. Și fix atunci nu iese. Așa că, pe durata antrenamentelor, am încercat să mă concentrez la exercițiu, să nu mă lovesc, cu toate că la finala de la bârnă am concurat cu o entorsă la gleznă, pentru că m-am accidentat în calificări. A fost un pic vânătă și umflată, dar a fost OK.

La Cluj avea să își ia revanșa, să arate tu­turor că poate. Cu toți ochii ațintiți asupra ei, cu mama sa în tribună, presiunea a fost poate și mai mare ca la Rio. „Ai văzut cum mi-au dat lacrimile pe podium! Crede-mă: e greu să obții reacții de genul ăsta de la mine, dar am trecut prin atât de multe în ultima vreme, am tras de mine foarte tare, mai ales că după olimpiadă rămăsesem fără antrenor, am lucrat mai mult singură, așa că s-au adunat toate. Când am urcat pe aparat, n-am avut ni­ciun stres. Abia după ce am terminat exercițiul, am realizat că mi-a ieșit ce vo­iam și era clar că o să iau medalie. Pentru că știi: atunci când concurezi spre finalul competiției, 80% știi ce medalie iei, în funcție de cum ai evoluat. Dar la Cluj toa­tă lumea a fost cu mine, oamenii din sală au fost extraordinari. Nu am avut aseme­nea public în toată cariera mea de 26 de ani. Pe unii sportivi publicul îi încarcă ne­gativ. Pe mine o astfel de atmosferă mă încarcă pozitiv.

La cei 30 de ani ai săi, Cătălina are un statut aparte în lumea gimnasticii. Ea este poate ultima reprezentantă a generației vechi de gimnaste, cele care nu dădeau înapoi în fața durerii, cele care ascultau cu sfințenie de antrenori, cele care visau medalii olimpice. O în­treb cum se simte în această ipostază: „Sunt sportivul României, ceea ce în­seamnă că îmi asum atribuțiile și obligațiile de sportiv în activitate: stau în cantonament zilnic, am două antrena­mente pe zi, ascult indicațiile antrenoru­lui. Mai ales eu, care sunt un exemplu pentru cele mici, pur și simplu trebuie să am un comportament exemplar pentru ca ele să ia modelul și să meargă mai de­parte în sportul ăsta.. O întreb cum i se pare generația tânără de gimnaste și cum era ea la vârsta lor. „Cele mici au potențial, dar mai au de lucrat un pic la psihic. Eu sunt acolo cu ele și sper să învețe de la mine care ar trebui să fie mentalitatea lor, ca să poată ajunge sus. Trebuie să prindă curaj să meargă mai departe, să înțeleagă că e nevoie să treacă peste micile proble­me de sănătate care apar, pentru că, dacă se vaită la fiecare durere mică, n-or să ajungă campioane olimpice sau ce își do­resc ele. Eu sunt genul de sportiv care re­zistă la durere și trage precum calul înain­te. De multe ori am trecut peste dureri și am lăsat la o parte problemele de sănăta­te, pentru că mi-am dorit să fac ceva. Uneori e descurajant: dacă durerea te ține prea mult și tot o iei de la capăt, e descu­rajant. Așa mi s-a întâmplat mie cu operația la tendon de dinainte de Olimpiadă, unde am tras cinci luni de zile, în care am încercat să mă recuperez, și pe urmă, cum intram un pic în pregăti­re, cum începea iar să mă doară și iar fă­ceam niște rupturi fibrilare, și iar o luam de la capăt. La un moment dat, cedezi și îți zici: «Înseamnă că organismul nu mai ține, asta e!», dar dacă nu treci peste și nu încerci din nou și din nou, nu reușești să ajungi sus. La vârsta lor, eram foarte ambițioasă și probabil de asta am reușit rezultatele pe care le am. Mi-am dorit foarte mult, am și muncit foarte mult.

Eram o sportivă care, dacă antrenorul îi zicea să stea drepți, stătea drepți. Chiar dacă mai bombăneam uneori, ascultam programul și încercam să îl depășesc. Am avut foamea aia de medalii. Noi în­cepem sportul ăsta la 4-5 ani, iar antre­norul te formează în așa fel încât să ai o pregătire psihică foarte bună. Tu, ca om, faci diferența. Atunci când ești cam­pion olimpic, să spunem, și te duci la un alt concurs, care vine după olimpiadă, presiunea e și mai mare pentru tine. Atât tu, cât și lumea așteptați să ai un rezultat foarte bun. E ușor să ajungi sus, dar e greu să te menții. Medaliile pot pune multă presiune pe tine și te pot tra­ge în jos repede.

O rog să își amintească de prima competiție importantă la care a partici­pat. „Când am intrat în sală, l-am întrebat pe domnul Bellu: «Ăsta-i stadion?» Nu înțelegeam de ce e sala atât de mare! A fost un șoc pentru mine. A început să râdă și mi-a zis: «Aoleu, Ponor, ai ajuns și tu la un campionat mondial!» La acel campio­nat mondial, unde nu mă știa nimeni și nimeni nu îmi dădea nicio șansă, am fost singura româncă care s-a întors cu trei medalii la gât.

În aproape trei decenii de carieră, gim­nastica a evoluat teribil, la fel și sistemul de punctare la concursuri, iar Cătălina e cea mai în măsură să spună cum afectează acest lucru cariera unui sportiv: „Din pă­cate, gimnastica începe să devină tot mai mult un circ. Facem mai multe acrobații față de ce făceam înainte. Codul se schim­bă din patru în patru ani, se speculează tot felul de notări, de fiecare dată se punctea­ză alte elemente. La Olimpiada din 2016, bârna s-a câștigat cu artistică. Gimnasta s-a învârtit pe bârna aia de m-a luat amețeala. Pe bune?! Ea s-a învârtit, eu m-am dat peste cap de mi-au sărit capace­le. Codul a fost speculat în așa fel încât a avantajat artistica, nu numai acrobatica. Acum, încearcă să le combine cumva. Dacă tu, ca antrenor, nu știi să speculezi codul și te bazezi în continuare numai pe acrobatică sau numai pe artistică, nu iei punctajul dorit. Trebuie să știi cum să le combini. Cel mai greu e anul de după olimpiadă, pentru că atunci întotdeauna se schimbă codul.

Acum, Cătălina e într-un moment de acumulare, între campionatul european câștigat recent și viitoarele mondiale din toamnă, din Canada. Și-a permis o vacanță, în Grecia, unde are o prietenă bună, pe gimnasta Vasiliki Millousi, cu care a și concurat. „Asta ca să vezi că noi nu vedem numai competiția, ci și priete­nia dintre sportivi. Chiar dacă la concurs încercăm să fim cât mai bune și să ajun­gem pe podium, este o competiție fru­moasă, în care ne și încurajăm. Îmi aduc aminte că, la o cupă mondială, m-a rugat să intru cu ea în sală, să o susțin la bârnă. Și m-am dus să o încurajez.

Nu a fost planul ei inițial să facă gimnasti­că și la zece ani după ce majoritatea gim­nastelor își încheie socotelile cu sportul acesta. Când ești însă în sala de antrena­ment de la patru ani, nu prea știi ce să faci în rest cu viața ta. „Noi, la lot, trăim ca într-un glob de cristal. Avem tot ce ne tre­buie acolo și, când se sparge acel glob de cristal și ieși afară, te dai cu capul de toate pragurile. Prima oară m-am lăsat de gim­nastică în 2007, din cauza a două hernii de disc, pe care le mai am și acum. În mo­mentul acela, nu aveam niciun fel de plan. Îmi propusesem să stau pur și simplu aca­să, să mă relaxez. Voiam să mă liniștesc, să ies și eu și să trăiesc, să am o viață de adolescentă ca oricare alta. Aveam 19 ani, stăteam acasă cu ai mei. Ieșeam cu priete­nii, de vreo două ori am fost și în cluburi, dar curând am început să mă plictisesc de viața aia. Ajunsesem să stau numai în casă. Mama îmi spunea să mai scot și eu capul pe geam, să văd cum e afară. Intrasem într-o stare de nostalgie: parcă îmi era mai bine la lot, cu fetele, îmi era dor să merg zilnic la antrenamente. S-a întors la gimnastică de două ori, o dată în 2011 și altă dată în 2015. „De fiecare dată, a fost dorul de sport, de concurs, de antrenamente. Îmi era dor să stau în can­tonament, să fiu cu fetele, cu antrenorii. Sunt niște sentimente pe care le capeți pe parcurs, chiar dacă atunci când ești mic ți se pare greu. La un moment dat, când crești, conștientizezi că sacrificiile pe care le-ai făcut sunt necesare, dacă vrei rezulta­te.

Viața personală e marele sacrificiu pe care un sportiv îl face. Să îți trăiești viața într-o cameră de hotel, să ai un program spartan de antrenamente și singurul tău companion să fie un pui de labrador poznaș (pe care Cătălina ni-l arată pe tele­fon), ei bine, nu așa ne-am imaginat majo­ritatea dintre noi viața la 30 de ani. Singura relație oficială a Cătălinei Ponor, cea cu Tommy Ramos, un gimnast din Puerto Rico, s-a terminat acum ce-va timp, și de atunci aceasta a decis să se concentreze doar pe cariera sportivă. „Într-adevăr, nu am viață personală, pen­tru că nu am timp de așa ceva. I-ar fi greu unui om să înțeleagă programul meu strict, în care stau 24 din 24 de ore într-un cantonament, în care am două antrena­mente pe zi, în care vin seara obosită și nu știu cum să plonjez mai repede în pat ca să mă odihnesc. La zece jumătate seara eu sunt la al doilea vis! Într-o relație mai apar probleme, certuri, despărțiri, și astea

zdruncină cu totul echilibrul unui om. Eu îmi asum acest sacrificiu și nu mă plâng. Nimeni nu-mi impune să fac asta. E ade­vărat că sunt și foarte pretențioasă. Omul de lângă mine ar trebui să mă înțeleagă în primul rând din punct de vedere sportiv, iar în al doilea rând să mă respecte pe mine ca om, nu pentru rezultatele mele, pentru faima mea. Probabil când o să mă las de gimnastică o să am toată viața îna­inte, o să încep să mai ies, să discut și poa­te o să fiu și puțin mai indulgentă. Când ajungi la 30 de ani, sita cerne și nu prea mai rămâne nimic acolo. Aia e proble­ma, îmi spune Cătălina râzând.

Cât am pălăvrăgit noi, machiajul și coafu­ra ei sunt gata. A venit momentul să îm­brace costumele de baie pe care i le-a pre­gătit stilistul nostru. În afară de faptul că vrea să aibă grijă ce mesaj transmite prin imaginea ei, Cătălina nu are nicio emoție în privința acestora. Ne uităm toate cu in­vidie la pătrățelele de pe abdomenul ei și calculăm de câte ori am sărit peste ora de sală luna asta și la câte tentații dulci am cedat. Știu că greutatea e esențială pentru un sportiv, așa că o întreb pe Cătălina ce regim alimentar are. „Mănânc orice, dar puțin. Gust din toate și arunc restul. Cât am fost mai mică și organismul meu era în creștere, aveam nevoie de dulciuri, așa că mai făceam câte o prostie: fugeam din cantonament să îmi cumpăr ciocolată. Toate generațiile de gimnaste au făcut asta. Acum nu îmi mai place ciocolata, o mănânc foarte rar. Nu o mai consider ceva wow, cum o consideram când aveam 15 ani. Pe atunci însă, aveam o ciocolată preferată: Primola cu frișcă. Antrenorii chiar făceau mișto de mine și mă strigau Primola prin sală. La campio­natul european din 2004 am pus pariu cu domnul Bellu pe o ciocolată. Ce s-a în­tâmplat: dumnealui prinsese o strategie de-a mea. Când zicea că nu pot face ceva, eu mă ambiționam și mai tare și îi demon­stram că nu are dreptate. Așa că, la finala la sol, unde eram ultima din concurs, mi-a zis: «O vezi pe fata aia? Te bate. Nu mai ai nicio șansă.» «Vreți să vă arăt că iau medalie, și nu orice medalie, ci aur?» Și am pus pariu pe o Milka din aia mare. Mi-am făcut solul și, când s-a dat nota, m-am uitat așa la el: «V-am spus?» și el face: «Bine, la aeroport poți să te duci să ți-o cumperi!» «Nu, nu, mi-o cumpărați dumneavoastră! Așa ne-a fost înțelege-rea!» Revenind la ce m-ai întrebat, mă­nânc puțin din orice. Am avut și perioade în care mă îngrășam, indiferent ce mân­cam. Pusesem undeva la patru, cinci kilo­grame în plus și îmi era destul de greu să mă mișc. Mă enervam la antrenamente și începuse să mă streseze foarte tare asta. Acum sunt în starea de „no stress, dar stai să trec de 30 de ani! Am auzit că o mai ia razna oganismul.

Înainte să trecem la ședința foto, o întreb pe Cătălina ce obiective sportive are. „Eu mi-am propus să ajung la olimpiada din 2020. Acum, mai rămâne să fiu și sănă­toasă. Psihic pot să mai duc, dar îmi tre­buie și susținere din spate. În momentul de față, sunt fără antrenor și e important ca un sportiv să aibă susținerea antrenoru­lui, pe lângă cea a părinților și a prieteni­lor. E important să știe să te certe când este nevoie, să te laude când faci ceva bine, să îți dea și libertatea de care eu, la vârsta mea, am nevoie. Poate mai simt și eu nevoia la un moment dat să ies în oraș, la o cafea. Așa că am nevoie de cineva care să înțeleagă situația mea. Mi se pare normal ca, la vârsta mea, să fiu eu conștientă de ceea ce fac. Dacă stau prea mult în oraș, știu și singură că e spre răul meu. Ar trebui să fie în primul rând o relație de prietenie și de echipă între mine și antrenor. Am nevoie de această liberta­te acum, ca să pot sta în acest sport cu restricții destul de mari.

ALINA BĂISAN Foto IONUȚ STAICU

Stilist: ANDA CRĂPĂTUREANU

Coafură: SEBASTIAN SÂRGHIE

Machiaj: TRAVIATA PĂDURARU

Asistent machiaj: OANA DOR

Vestimentație Anca: Adidas, Collective, Zara, Sport Loft, Sport Couture, bijuterii Pandora

Fotografiile au fost realizate la Pescariu Sports&SPA. Mulțumim pentru sprijin!