Amalia stie drumul. Si pe al tau.

De ce s-o iubesti Pentru ca iti da senzatia ca e de la tine din oras, chiar daca sta de atatia ani in Bucuresti. Pentru ca stie de ce s-a pacalit Adi Minune cu Nati Meir si care a fost suma exacta. Cate femei iti pot spune asta cand ajung acasa la 1 noaptea? Pentru ca merge cu scuterul, strange gunoiul, salveaza lumea si nu ia niciun ban pentru toate astea! De ce s-o detesti Pentru ca nevasta a descoperit ca te uiti la stiri la ea fara sa le tii minte! Pentru ca mama ta si-ar fi dorit o fata ca ea, dar n-a avut decat un neispravit ca tine. Pentru ca n-are problemele tale. Uite, acum te arde un pic cu uscatorul la coafor, tocmai cand se termina articolul! Fotograf Sebastian Enache, Multumim pentru sprijin Green Tea N-are, fir-ar sa fie! Daca asta ar fi o revista de scandal, acum ar trebui sa inventez ceva, pentru ca pe Amalia nu poti sa pui nicio baza. Dati un google cu „amalia enache scandal“ si veti gasi 1000 de stiri despre scandaluri prezentate de ea, niciodata traite. Incercati „amalia enache aventura“ si veti descoperi c-a avut totusi una: s-a costumat in zana la nu mai stiu ce emisiune... Amalia, ce se intampla? Cum poti sa traiesti asa, ca un calugar in vacanta de vara... nu tutun, nu alcool, doar ganduri frumoase in fiecare zi si-un singur pacat: dormi un pic mai mult de dimineata? Mare mister! Cum sa nu gresesti, niciodata, nimic? Poate fi asta o calitate umana sau Amalia e un model nou de android, construit pentru a trece prin vietile noastre fara a ne face niciun rau? De ce, Amalia, de ce esti asa de buna? Si oare asta e un lucru bun, in sine? Cum sa te tin minte daca nu ma faci sa sufar, daca nu ma doare sa te vad, sa-mi aduc aminte de tine, sa te cer de nevasta si sa semnez pe certificatul de divort, inca vanat sub ochi? De fapt, am avut putin timp sa ma dumiresc de ea. Doar zece ani. Si sunt zece ani de absenta. Am cunoscut-o in 1999, cand a venit la Bucuresti de la Timisoara, orasul in care a crescut mare in bratele tatalui care-i citea poezii... Am revazut-o crescand mare in presa si mica in memoria mea. Am descoperit-o la ceainarie dintr-o data: Amalia era deja mare si nu mai tresarea la blitzul fotografului. Iar personajele din ea au preluat puterea. Baiatul mi-a povestit despre jucarii, fata s-a jucat cu mine miscand din sprancene, iar domnul profesor de care v-am povestit mai devreme mi-a facut un mic test de cunostinte de limba franceza. Merci, la France, m-am descurcat! Sau n-a vrut stapana sa ma raneasca... Nici nu stiu: eu am intervievat-o pe ea sau ea pe mine? M-a descusut oricum de mai multe decat am reusit sa sap eu in faldurile de catifea perfect asortata cu locul, cu starea, cu anotimpul si cu asteptarile mele cu care si-a decorat conversatia... Am plecat cu ceaiul clipocind trist in stomac. Cum sa scriu despre o fata care traieste frumos, ca sa intelegem noi toti ceilalti care folosim mai adesea cuvantul acesta in formule precum „bravo, baaa, frumos iti sade!“ sau: „e frumos, bai, nesimtitule“? Sau poate exagerez? E dilema paleontologului, care incearca sa reconstituie un animal de acum 100 de milioane de ani dupa doua oase si-un fragment de mandibula. Nici eu n-am mai mult la dispozitie: doua zambete, un fragment de obraz si-un decolteu nehotarat intre inocenta si provocare. Stiu sigur ca e o fata de treaba. Si mai sunt la fel de sigur ca asta nu e treaba mea. E-a voastra, dragi telespectatori! Am baut ceai cu Amalia Enache si m-am transformat in planta medicinala. Acum sa vad daca ma fumati sau ma beti la articolul care urmeaza... Daca vreodata am sa ma ratacesc in desert, am sa-mi aduc aminte de pranzul cu Amalia. O s-o scot incet din minte, cu grija, sa nu se sifoneze fusta cu pliseuri si-am s-o asez pe nisip, fara sa-i spun nimic. Am s-o urmaresc apoi, sa vad unde se duce. Am petrecut deja cateva ore cu ea, sunt sigur ca merge intotdeauna in directia cea buna. Chiar daca nu se grabeste... Nu stiu ce vom face cand vom ajunge in oaza unde ma va duce instinctul ei pentru claritate si racoare. Stiu insa sigur ca voi gasi acolo apa rece si complet lipsita de microbi, dar si o cana de argint cu ornamentatii art deco, cu care o sa-mi dea voie sa iau fix trei inghitituri. Sa nu ma balonez. Amalia vrea sa raspandeasca in jurul ei ordinea. Asta nu e neaparat vreo chemare, tot asa cum triunghiul n-are pasiunea muchiilor. Asa e el, din trei linii si trei intersectii si la fel e si Amalia: o femeie construita ordonat si exact din cateva persoane. Mai toate au dorit sa ramana anonime, insa n-au reusit pana la urma: acoperirea lor s-a dizolvat in ceaiul de iasomie indulcit cu miere, cea mai buna solutie pentru dezlegarea limbii, sigur, inaintea inventiei vinului... A se consuma cu moderatie. In primul rand, in Amalia sunt doi copii: un baiat si o fata. Apoi mai e un profesor batran si sfatos, din acela care nu-ti da niciodata note mici, dar nu te lasa pana nu inveti sa ajungi la cele mari. Peste toate astea e un aer de colectie de arta: un pic de levantica, ceva naftalina, lemn vechi si calimare uscate. Nu v-o inchipuiti androgina. Amalia e femeie veritabila, testata cu cel mai sigur indicator din business: aparatul de fotografiat. Nu zic c-a stat la poze: s-a imbaiat de-a dreptul in ele, cu o lene gratioasa care iti facea pofta s-o intrebi daca nu mai are nevoie de inca un animal de casa extrem de bland si dresat sa mearga singur la toaleta. Adica eu. Bine, n-am intrebat nimic, dar tentatia a existat. Intreb acum, de fapt, sa vad daca citeste... Ma rog, aveti alte prioritati si pot sa inteleg. Vreti sa stiti daca Amalia e asa de curata cum pare la televizor. Daca n-are vreun iubit secret urmarit pentru coruptie in sase state africane, o verisoara hackerita si lesbiana, arestata de FBI si angajata apoi la NASA sau un amic cultivator de matraguna, singurul furnizor oficial al asasinilor platiti (prost) din Romania...