Acasa la Ileana si Catalin Badiu

Caldura mare, dupa-amiaza de sambata, sete. Ma simteam ca in nuvela &bdquo;La tiganci” a lui Mircea Eliade, mai cu seama ca ma aflam pe o strada cu case, muta in soarele coplesitor si arsa de o lumina nemiloasa. Nici praful orasului nu lipsea din peisaj, cu toate ca parcul era aproape… „Nicio secunda, dupa ce s-a nascut Sasha, nu am avut spaimele pe care le are orice mama. Pe cat am suferit in timpul sarcinii, cate medicamente care nu se iau, am luat, pe atat de relaxata sunt acum, pentru ca stiu ca acest copil a vrut sa vina pe lume cu orice pret si ca este un invingator.” (Ileana) In cat timp ati ridicat aceasta casa? Si cine s-a implicat mai mult? Ileana: In doi ani. De constructia propriu-zisa s-a ocupat Catalin. Era o casa gandita pentru a fi exploatata, nu sa ne mutam noi in ea. Ulterior, planurile s-au schimbat si aici am intervenit eu cu un fel de «blitz decoration», apucandu-ma de interior cam prin luna a cincea de sarcina. Deci, ce se vede in fotografii am facut eu, ce nu se vede, dar e mai important, a facut Catalin. Dar cum te-ai ocupat de santier, Catalin, daca locuiai in Germania? Catalin: Am un prieten arhitect care a supervizat totul. Eu veneam vinerea in Bucuresti, ma duceam pe santier, se facea ora 3, Ileana ma suna sa ma intrebe cand ajung acasa, pentru ca, totusi, urma sa petrecem 48 de ore impreuna… Ma sfatuiam cu prietenul meu, vedeam ce e de facut, lasam o saptamana, primeam poze pe mail, corectam daca era nevoie. Apoi veneam din nou vinerea, iar mergeam pe santier, iar ma suna Ileana si tot asa (rade). Pot spune ca a fost o casa facuta online. Sunteti specialistii vietii traite online, ca sa zic asa… Iata ca se poate, nu? I: Da, se poate! Noi suntem dovada vie a faptului ca se poate (rade). Am facut chiar si un copil! Cred ca de asta e si relatia asta atat de vie, pentru ca noi nu am apucat sa intram in rutina, ca nu am avut cand s-o facem! C: Da, se poate! Eu nici nu apuc sa simt ca mi-e dor de ei (sigur, e un fel de-a spune) pentru ca intru in spital pe la 6 si jumatate dimineata si plec seara, dupa ora 8. Deci muncesc zi-lumina. I: Sotul meu este omul cu cea mai mare putere de munca din cati cunosc eu. Si munca lui nu e usoara, evident, si nu-l laud doar asa ca trebuie, dar ma uit si eu la „Gray’s Anatomy” si vad ce inseamna operatiile astea care dureaza ore in sir (zambeste). Inteleg ca, dupa operatii, continui cu activitatea de cercetare… C: Da! Nu ma obliga nimeni, dar altfel nu ai cum sa evoluezi, nu ai cum sa mergi mai departe acolo, asa ca noi toti facem si munca de cercetare. Terminam deci programul cu pacientii si apoi mergem in laborator. In Germania, unde stau de atatia ani, treaba asta e ca o rutina, medicii nu mai sunt priviti ca niste zeitati, nu mai sunt pusi pe un piedestal. Ai 36 de ani. Ai numarat vreodata cate vieti ai salvat? C: Nu stiu… Nu m-am gandit niciodata in termenii astia… Nimeni nu gandeste asa acolo. E o munca, e deja o rutina… I: Nu stiu daca numai in Germania. Sunt anumiti oameni care nu se pun pe ei insisi pe un piedestal, pentru ca asa sunt facuti. De multe ori, Catalin ar trebui sa inteleaga ca face un lucru extrem de aparte, dar asa e el, nu are niciun pic de frustrare, de lauda de sine… I se pare normal si asa si trateaza lucrurile. Vine in fiecare weekend, joia are garda in care de multe ori nu poate dormi, vinerea vine acasa, la mine si la copilul plin de energie, ne face fata si duminica pleaca din nou. Ca sa nu mai spun ca, intre timp, vorbeste la telefon cu cei din familiile celor pe care ii opereaza… Nu esti obosit? C: Nu, pentru ca imi place! Dar tu, Ileana, uneori, in weekend lucrezi… I: Da, e adevarat. Dar asta e! Daca am clienti importanti, ale caror evenimente sunt la fel de importante, trebuie sa ma duc si, apoi, mai e ceva: nici eu nu pot sta acasa daca la agentie (Wunderman-n.r.) se lucreaza sau este un proiect important. Nu-mi pot lasa colegii singuri, desi sunt convinsa ca stiu ce au de facut. Muncesc la fel de mult ca si Catalin. Sigur, meseria lui e speciala, are o legatura cumva cu Divinitatea, daca vrei. In fond, salveaza vieti, dar si noi, ceilalti, chiar daca nu mergem pana acolo, lasam la fel de mult suflet in ceea ce facem… Cum va priviti viitorul? Asa cum vine sau vi-l planuiti? I: La inceput am luat relatia ca atare si nu ne-am facut planuri. Dupa ce am ajuns la concluzia ca ne leaga destinul, ca alta explicatie nu poate fi, am inceput sa ne facem planuri. In principiu totul acum este planificat, de la copil pana la aceasta casa si pana la faptul ca poate, intr-o buna zi, Catalin va veni in Romania. „Cand cineva se opereaza pe cord, pentru cei din familie nu este doar o interventie pe inima, ci este ca si cum medicul intra in sufletul celui operat.“ (Catalin) Te gandesti serios la asta? C: Da, foarte serios. Cu siguranta ca voi veni in Romania. E o perioada in care lumea pleaca din Romania. Dar eu cred ca multi se vor intoarce. S-ar putea ca, daca sistemul se schimba, cei care se intorc sa vina cu o experienta uriasa. Ca nimanui nu-i place sa fie departe de locul in care s-a nascut. Nu e o mare bucurie sa fii plecat departe de casa, dar nu e singura perioada din istoria noastra in care romanii au plecat la studii sau au ales sa munceasca departe de tara. Si sa nu uitam ca exista spitale care poarta numele celor ce s-au intors si au revolutionat medicina. Sa revenim de la conceptul de „acasa” la cel concret, de „casa”. De unde v-ati inspirat, cine v-au fost furnizorii? I: Eu m-am ocupat de asta, si, repet, este o casa decorata in cateva luni, eu avand sarcina destul de avansata cand m-am apucat. Multe din piesele antiques sunt mostenite, adunate de-a lungul timpului si mutate ori de cate ori ne-am mutat si noi, apoi celelalte provin de la Innova, de la Ado Regal, care sunt furnizori de tesaturi si asa mai departe. Mi s-a parut ca acest tip de „cottage norvegian” ni se potriveste si mi-am dorit mai intai un parchet alb. De la parchet a plecat totul. (rade) Acum nu mai sunt asa de vesela cu el (copil, zmeura pe jos, caine…), dar asta e. C: Ileana are avantajul ca, atunci cand vrea sa faca ceva, are o viteza de reactie fantastica de realizare a ceea ce-si propune. Face un brainstorming de 5 minute cu ea insasi, ia hotararea si… gata! Am observat ca este multa lume in aceasta casa… I: Daaa (rade)… Pe langa noi, mai sunt doua bone, mamele noastre, Pelger, un caine, doua pisici… Vin si multi prieteni in vizita, e mereu multa lume! Asta l-a facut si pe Sasha sa devina un copil foarte sociabil. Adunam in jurul nostru energii, oameni, suflete. Iar Stephan (Pelger, n.r.) e deja un membru al familie, fara discutie! Care este intrebarea la care nu v-ati dat inca un raspuns? I: Oooo, sunt multe… Dar prima la care ma gandesc acum este daca nu cumva ceea ce cred eu ca ar conta in viata, adica tot ce tine de ego, e atat de important pe cat cred eu ca este… C: Intrebarea ar fi daca nu pierd timpul. In sensul in care mi-l dedic profesiei aproape in totalitate, pierzand poate momente din viata de familie sau personala, care nu se mai intorc niciodata… Cine e mai fericit in viata? Cel cu ambitii profesionale deosebite si care trage de el pana la limita, sau cel care a ales viata de familie, traind din mai putin, dar petrecand mult mai mult timp impreuna cu cei dragi?… Cristina Stanciulescu, Fotograf: Cornel Lazia, Machiaj: Raluca Butnaru, Coafura: Laurent Tourette Salon Ce cautam pe acea straduta la ora la care oamenii normali dorm sau isi fac siesta cu o limonada rece in fata? Simplu: ne indreptam spre locuinta familiei Badiu si era singura zi in care puteam realiza pictorialul pe care il vezi. Zilele de weekend sunt, de altfel, pentru cei doi, Ileana(37) si Catalin (36), singurele pe care le petrec impreuna intr-o saptamana. Explicatia e simpla: Catalin este medic chirurg la M¼nchen, intr-una dintre cele mai importante clinici din lume, Deutsches Hertzzentrum. Opereaza inimi adica, ceea ce nu-i putin lucru. De fapt, sa fiu sincera, am fost usor inhibata in fata acestui om ale carui maini dau, celor bolnavi, o noua sansa la viata. Locuieste, asadar, in Germania. Vine acasa numai in weekend pentru a-si vedea familia care, de doi ani, mai are un membru: Sasha, un copil fericit si vesel, despre care amandoi spun ca este intruchiparea perfecta a iubirii lor, fiindca altfel nu-si explica cum de e asa de linistit si zambitor, in conditiile in care sarcina Ilenei a fost atat de grea, in timpul celor 9 luni ea simtind numai durere si suferinta din cauza unei boli hepatice declansata de intoleranta la progesteron. Ileana a fost intrebata de atatea ori si de atata lume de ce nu pleaca din tara pentru a se stabili in Germania, incat a ajuns ea insasi sa creada ca are o problema. Glumeste cu asta, dar ramane ferma pe pozitie: „Am o dependenta pe care nu o intelege nimeni, e vorba de o dependenta geografica. Nu pot pur si simplu sa plec de aici! Cand aud ca mai pleaca un prieten din tara, ma apuca jalea, imi vine sa spun «saracul»… Cred ca sunt defecta sau am o problema, dar pur si simplu nu pot concepe sa plec si uite cum ne chinuim de ani de zile”. Sunt impreuna de 7 ani si casatoriti de 3. Asa au trait mereu si glumesc spunand ca se iubesc ca in prima zi pentru ca nu au avut timp sa se plictiseasca unul de celalalt. Si, ca in orice cuplu, venirea copilului a schimbat totul. Construisera o cladire care urma sa fie exploatata, dar, pana sa o definitiveze, Ileana a ramas insarcinata. Asa incat aceasta casa a fost transformata pentru a deveni locuinta lor. Si nu numai a lor, pentru ca exista mai multe apartamente in care acum locuiesc mamele celor doi, dar si… designerul Stephan Pelger, bunul prieten al Ilenei. I-am intrebat despre casa, dar si despre familie si relatia lor la distanta, incercand sa aflu cum rezista o asemenea casnicie si cum isi vad cei doi viitorul.