O vezi în fiecare zi, la pupitrul Știrilor PRO TV, dar caracterul ei, dincolo de micul ecran, este învăluit în mister. Un motiv suficient de întemeiat încât să o convocăm pe Andreea Marinescu la un interviu… amplu!
Și, surpriză, am descoperit o fire extrem de romantică, în antiteză cu personalitatea aparent glacială a unei prezentatoare de știri.
Te vedem zilnic la TV, dar nu știm cum au fost începuturile tale în lumea televiziunii. Cum a fost trecerea de la meseria de reporter la cea de prezentator TV?
A fost un început cu foarte mari emoții. Îmi doream să fiu prezentator cam de când m-am angajat, adică de la 19 ani, ca orice adolescentă căreia îi face cu ochiul meseria de prezentator. Însă acel moment a venit abia după 13 ani de experiență ca reporter la Știri, așa că vă închipuiți câtă bucurie a fost în sufletul meu. Țin minte că, în momentul în care mă pregăteam pentru direct, eram atât de stresată să fie bine și să pot intra în emisie mai repede, că mai mereu mă bâlbâiam la probe. Însă, de îndată ce am auzit numărătoarea, lucrurile au stat un pic altfel, din fericire.
Care e prima amintire care-ți vine în minte de pe vremea când erai reporter? Care a fost cel mai greu, tensionat, spectaculos moment?
Prima amintire este cu siguranță și una dintre cele mai frumoase experiențe. Am reușit să-i iau un sincron scurt Regelui Mihai, în momentul în care eram în vizită la Elisabeta Rizea. Nici acum nu-mi aduc aminte cu exactitate cum am reușit să mă strecor pe lângă cei de la Pază și Protecție cu microfonul, însă am reușit să vorbesc cu Majestatea Sa. Cel mai greu a fost însă câțiva ani mai încolo, când deja eram la București și mă întorsesem din concediul de maternitate. Abia îl născusem pe Vladimir când a izbucnit incendiul de la Maternitatea Giulești. Împreună cu Mihai Jipa, colegul meu operator, am ajuns printre primii și țin minte că, așa, în doi, am acoperit toată intervenția de acolo. Eram atât de marcată de ce vedeam, de cât de disperate erau mamele care nu știau ce se întâmplă cu copiii lor!Aveam atâtea trăiri și știam că nu pot da frâu liber emoțiilor, chiar dacă, de multe ori, când le luam interviuri plângeam odată cu ele… Apoi continuam transmisiunea. A fost extrem de greu atunci. Copiii erau atât de mici, că nu îmi venea să cred că sunt reali, toți erau prematuri. A fost foarte dificil.
Ai o familie minunată. Cum se înțeleg copiii, având în vedere că există o diferență de vârstă între ei care-și poate spune cuvântul…
Mulțumesc!Pentru mine e cea mai frumoasă familie din lume. Deși între cei doi copii e o diferență de aproape opt ani, ei bine, sunt și avantaje. Cel mic învață repede lucruri de la fratele mai mare, nu se sâcâie unul pe celălalt, pentru că există reguli, iar ei le respectă. Bine, am eu grijă să le respecte, plus că se joacă foarte frumos amândoi. Vladimir are multă răbdare să-i arate lucruri, iar cele mai frumoase momente sunt cele în care se îmbrățișează sau când râd împreună.
Deși, aparent, aveți profesii total diferite, pe tine și pe soțul tău meseria v-a unit. Tu, reporter acreditat la Poliție, el polițist. Cum a început povestea voastră de dragoste?
Ne știm de aproape 20 de ani, când neam întâlnit, întâmplător, la o discuție despre o crimă. Eu eram reporterul curios, el ofițerul care nu era tocmai încântat că din nou presa cere detalii. Dar nu a fost să fie atunci, ci abia după nouă ani, când amândoi tocmai puseserăm punct unor capitole din viața noastră. Ne-am întâlnit tot la Poliție, dar de data aceasta era o festivitate, se împlineau 10 ani de când își începuse activitatea serviciul unde era și el ofițer, iar mie mi se stricase ceva la telefon. El a știut să-l repare și îmi amintesc că am remarcat că îi venea impecabil costumul. Avea o sclipire foarte frumoasă în privire când mi-a înapoiat telefonul. După câteva zile, au urmat un ceai și… o foarte frumoasă poveste de dragoste presărată cu cântece la chitară târziu în noapte, la telefon, cu poezii și surprize, cu suișuri și coborâșuri care ne-au arătat că noi chiar suntem făcuți unul pentru celălalt.
Aveți obiceiul de a discuta subiectele de la serviciu și acasă? Vi se întâmplă să vă contra ziceți, de exemplu?
Sincer, nu. Foarte rar se întâmplă să ne aducem munca în casă. Se mai întâmplă să fie știri sau cazuri care să ne revolte, și atunci ne dăm cu părerea, discutăm, ne contrazicem, că nu întotdeauna avem aceleași opinii, și apar și scântei. Apoi ne amuzăm amândoi că punem atâta pasiune în discuție de zici că de asta depinde ziua de mâine.
Ați făcut nunta destul de târziu… De ce ați ales să așteptați momentul timp de câțiva ani?
Inițial, am spus că nu vrem să ne căsătorim, că nu avem nevoie de o hârtie pentru povestea noastră, apoi am mai crescut unul alături de celălalt și am ajuns la concluzia că ne place ideea de a avea acea hârtie, că ne dorim o binecuvântare și în biserică. Există această nevoie pentru ca familia să fie așa cum simțeam noi să fie cu tot cu acte, cu tot ce înseamnă și din punctul ăsta de vedere. Să nu ne lipsească absolut nimic.
Cum ai fost cerută în căsătorie?
Am fost cerută în căsătorie prima oară de Crăciun. Am zis „Da!. De față erau și părinții lui. După ceva vreme, m-a mai cerut o dată, eram la Sfântu Gheorghe, de ziua mea de nume, la o petrecere-surpriză. Am avut de rezolvat un puzzle cu această întrebare. Iar am zis „Da!, dar nu făceam nunta. A treia oară a fost cu noroc și uite am făcut și nunta, și un al doilea copil.
Interviul integral poate fi citit în numărul de februarie al revistei VIVA! disponibil la toate punctele de difuzare a presei începând cu 1 Februarie 2019.
Coperta VIVA! februarie
Foto: PR
Urmărește-ne pe 
