O după-amiază alături de Andreea Marin și de fiica ei, Violeta. Nu știam la ce să mă aștept… Dar întâlnirea cu ele a fost cât se poate de firească, Violeta – pe care am cunoscut-o acum – fiind un copil care a reușit să mă impresioneze, cu adevărat. Dezinvoltă, hotărâtă, extrem de sociabilă și de comunicativă, un lucru este cert: îi seamănă perfect mamei sale! Acum, vă invit și pe voi să le cunoașteți mai bine!
Ai spus într-un interviu, acum câțiva ani, că nu te consideri o mamă singură, atâta vreme cât ai copilul lângă tine… S-a mai schimbat ceva în percepția ta, de atunci și până acum?
Deloc! E un mare adevăr! Un copil e o lume întreagă și ea se clădește sub ochii tăi, tu, ca părinte, fiind în mare parte artizanul acestei lumi cu un imens potențial. E o mare responsabilitate și o mare împlinire, totodată. Dar întâmplarea face ca eu să nu mă simt singură și pentru că am alături de mine un om care îmi umple sufletul și care mă sprijină în fiecare zi, Adrian. Sunt fericită cu ei doi alături, cu gospodăria și grădina noastră plină de animale pe care le iubim, cu această armonie de acasă.
Violeta era foarte mică atunci când tu și tatăl ei ați hotărât să vă separați… Cât de greu a fost atunci să comunici cu ea, să îi explici ce se întâmplă? Te întreb în ideea în care mulți părinți care nu se înțeleg aleg să rămână împreună „de dragul copilului…
Nu poate fi ușor, dar nici nu cred în soluția unui cuplu care nu împărtășește aceleași valori și sentimente, pe termen lung. Doar prezența fizică a ambilor părinți acasă nu e de ajuns. Sigur, nu e o soluție ideală ca fiecare să își vadă de drumul său, dar poate fi, în final, o soluție mai bună decât cea despre care tu îmi vorbeai, compromisul. Violeta știe că are doi părinți care o iubesc, o sprijină și comunică de dragul ei, fiind acolo la nevoie. Asta e important.
Mottoul tău este „Nu există nu se poate. Bănuiesc că ai gândit asta tot timpul, de când a devenit acest gând un motto?
Tatăl meu era un om foarte puternic, o fire determinată, un om educat, cu ambiția de a lăsa ceva în urmă, un sprijin pentru cei din jur. Când mama nu a mai fost, și asta s-a întâmplat la o vârstă foarte fragedă pentru mine, aveam 9 ani, tata a știut să devină lumea mea, motivația mea, omul care mi-a clădit încrederea în forțele proprii, cel mai aspru critic al meu, care m-a ajutat astfel să evoluez, confidentul meu. „Nu există nu se poate! era vorba pe care o repeta adesea, mai ales când mă plângeam că ceva nu îmi iese. „Nu te-ai gândit destul de profund, „nu ai căutat destul de mult, „mai multă voință și vei ajunge la o soluție, toate acestea sunt îndemnuri care duceau la aceeași concluzie. Și a avut dreptate, chiar și în cele mai grele momente din viață, spunându-mi că „nu există nu se poate, mi-am forțat imaginația și determinarea și am găsit, până la urmă, calea corectă de rezolvare, chiar dacă alta decât cea dorită. Fără intenție, am făcut la fel, la rândul meu. Am tot repetat aceste vorbe în prezența fiicei mele, chiar și pentru mine însămi. I-au intrat în sânge. Aud replica aceasta des, când mă mai plâng, nemulțumită de ceva, de față cu ea. Noi știm că nu există nu se poate!
Citește continuarea interviului în numărul de iulie al revistei VIVA!.