Amfitrion Irina Marinescu – Labirintul cu poveşti

Livingul este plin de sute de vini­luri cu muzică de care numai cunoscătorii au auzit. Biblioteca este ticsită de cărţi despre cooking, artă, fotografie şi design. Pereţii sunt deco-raţi cu tablouri mari şi fotografii vechi de familie, iar din loc în loc sunt aşezate aparate de fotografiat vechi pe film sau Polaroid. Toate obiectele din casă dezvăluie pasiunile şi preocupările lo­catarilor: designerul Irina Marinescu, DJ-ul Bogdan Popescu şi Luca, fiul lor cu afinitate pentru desen, care ne-a po­vestit în amănunt despre obiectele de la el din cameră. „Atunci când citesc, îndrept lampa de pe noptieră spre pat, iar când vreau să adorm o îndrept către bibeloul în formă de pasăre, iar umbra păsării se întinde pe tot peretele’, spune el entuziasmat, arătând spre lampa de pe noptiera lui. Pentru că Luca trebuie să plece la ora de engleză, rămân în living cu Irina, care îmi vorbeşte cu drag despre casă şi despre momentele petrecute în familie.

De cât timp v-aţi mutat aici şi cu ce v-a convins această casă?

Irina: Cred că sunt aproape trei ani de când ne-am mutat. A fost o întâmplare. Căutam de multă vreme o casă şi într-o zi, când eram în drum spre altceva, am trecut pe această stradă şi am văzut un anunţ. Am sunat, am venit să o vizionăm peste două zile şi, la cinci minute după ce am intrat, am ştiut că aici vreau să locuiesc. M-a convins lumina, pentru că şi eu, şi Bogdan suntem dependenţi de lumina naturală. Mi-a plăcut şi că este ca un labirint şi are povestea ei.

Eşti designer, meseria ta este una vi­zuală. Cât de mult te-ai implicat în design-ul interior al casei?

Când vine vorba de valorile estetice, eu şi Bogdan ne înţelegem destul de bine, sunt puţine lucruri care îmi plac mie şi lui nu, sau invers. Ne-am implicat în egală măsură, mai ales că tranzi-ţia dintr-un loc în altul a fost destul de grea. O vreme am stat la prieteni, apoi ne-am mutat cu muncitorii care încă mai lucrau, nu ne-am mutat la cheie. Iniţial am luat nişte lucruri fără de care efectiv nu puteam sta, cum sunt cana­peaua şi toate aceste rafturi pentru dis­curile pe vinil ale lui Bogdan. Şi încă nu am terminat, de exemplu, biroul meu de sus are numai două săptămâni. Dacă îţi plac lucrurile vechi şi poveştile, iar pe deasupra ai şi o casă foarte mare, e greu să faci totul de la început.

„Pentru mine, casa e un lucru foarte personal, mă inspiră foarte tare, îmi place acasă şi îmi place să stau acasă, indiferent de formula în care suntem, fie că sunt singură, fie că suntem toţi trei.

Dacă biroul de sus este cel mai nou lucru din casă, care este cel mai vechi obiect de aici?

Cea mai veche piesă pe care o am este cutia de bijuterii care stă pe scrinul de sus. E o cutie neagră cu sertare multe şi balamale argintii, în formă de libelulă. O am de la mama, iar mama a moşte-nit-o de la bunica. Iubesc foarte tare acea cutie! Cred că are peste 100 de ani.

Având în vedere meseria lui Bogdan, e mereu muzică la voi în casă?

Da, mai ales atunci când găteşte trebuie să existe un soundtrack. Dacă sunt eu singură acasă sau doar eu şi Luca, atunci când lucrez prefer să stau în linişte. Dar când suntem toţi trei acasă e întotdeauna muzică.

Înţeleg că tu nu prea intri în bucătărie?

Intru, dar nu ca să gătesc. (râde) În ulti­mul an şi jumătate, bucătăria a devenit din ce în ce mai puţin teritoriul meu. Nu am două mâini stângi, gătesc dacă Bogdan nu e acasă. Fireşte, Luca nu mă preferă pe mine şi, dacă greşesc ceva, mă întreabă când vine tata acasă, fără să îmi spună că nu îi place ce i-am pregătit. La început găteam amândoi, dar apoi eu am început să abuzez când m-am prins că Bogdan găteşte mult mai bine ca mine. La el e şi o pasiune, are şi har, iar eu nu pot să spun că sunt o bucătăreasă uluitoare. Îmi place să fac prăjituri şi încerc apoi să nu le mănânc. Tot ce vezi în bucătărie, borcane, borcănaşe, ingrediente, le ştiu de la Bogdan, dar dacă m-ai lăsa singură cu ele nu ştiu la ce se folosesc.

Spaţiul în care locuiţi este mare, dar pentru o femeie pasionată de modă niciun spaţiu nu este prea mare pen­tru câte haine are în garderobă. A fost dificil să găseşti o soluţie pentru piesele vestimentare pe care le ai?

Eu sunt uşor atipică. Cred că Bogdan are mai multe haine decât mine. Poate şi pentru că vorba aceea e adevărată: cizmarul nu are pantofi, croitorul nu are haine. Niciodată nu am timp să îmi fac mie haine, de multe ori fac lucruri pe care şi le doresc alţii, iar eu nu apuc să mi le opresc. Nu îmi place să ţin lu­cruri. Dacă văd că nu am purtat ceva mai mult de şase luni, e clar că nu am nevoie de acel lucru şi atunci îl dau. Dincolo de asta, am avut o perioadă în care nu selectam prea bine, aveam mul­te haine care nu îmi trebuiau, dar le luam. În timp am devenit mult mai se­lectivă şi îmi cumpăr doar ceea ce ştiu clar că o să port. Îmi place să am piese de bază pe care nu le arunc după un sezon şi am foarte multe tricouri uni. După cum se ştie, nu prea mă îmbrac colorat, deci cu atât mai mult nu îmi trebuie foarte multe lucruri. Şi am tot aruncat din haine, chiar glumeam că într-o bună zi o să rămân dezbrăcată. Am început să îmi iau şi piese mai serioase, aşa îmi dau seama că încep să mă maturizez.

„Întotdeauna am avut multe fotografii în casă. Eu am crescut la bunici şi îmi aduc aminte că şi bunica mea avea o mulţime de poze vechi acasă, spune Irina.

Cum arată o zi de duminică la voi acasă?

Sunt rare duminicile sau sâmbetele în care nu vine cineva la noi în vizită. Cel puţin o persoană vine la masă la noi du­minică, pentru că lui Bogdan îi place să gătească şi să împărtăşească cu ceilalţi ceea ce face. Şi eu am fost obişnuită de mică aşa, când stăteam cu ai mei la noi acasă era întotdeauna un du-te vino şi, cumva, aşa ne-am obişnuit. E foarte animată casa noastră, ceea ce mie îmi place foarte tare. Cred că, de la o anu­mită vârstă, familia înseamnă mai mult prieteni decât rude de sânge.

Aveţi şi foarte multe aparate foto vechi în casă. Cine are pasiunea asta?

E pasiunea lui Bogdan. Pe mine nu m-au pasionat aparatele foto, mai exact nu mi-am dorit să fac fotografii, uneori fac şi îmi ies, dar nu pot să spun că sunt pasionată. Îmi place foarte tare ce iese cu ele. Bogdan a folosit aceste aparate vechi şi, pentru că unele nu mai func-ţionează cum trebuie, dau un efect spectaculos pozelor.

Colecţia de discuri este a lui Bogdan, cea de aparate foto tot a lui, colecţia de maşinuţe este a lui Luca. Tu ai vreo colecţie în casă?

Eu? Nu ştiu… Ei sunt colecţionari. Am avut o perioadă în care colecţionam ojă. Eram bolnavă, aveam tot felul de culori de ojă pe care bineînţeles că nu le foloseam. Acum mă gândesc să colec-ţionez chibrituri, pentru că îmi plac foarte tare. Dar nu sunt genul de om „strângător’. Acum îmi dau seama că am o pasiune pentru bijuteriile vintage şi ochelarii de soare, pot spune că asta colecţionez. În ultimii ani chiar am căutat peste tot bijuterii vechi.

Am văzut că ai şi foarte multe fotogra­fii de familie vechi. E ceva legat tot de pasiunea ta pentru obiecte vintage sau ai fost mereu genul de persoană care poartă cu ea fotografii cu cei dragi?

Cred că mama mi-a inspirat lucrul ăsta. Faţă de colecţia impresionantă de foto­grafii pe care o are mama, începând cu poze de la străbunicii mei, până la poze cu mine când eram mică, a mea nu înseamnă nimic. Întotdeauna am avut fotografii în casă. Eu am crescut la bu­nici şi îmi aduc aminte că şi bunica mea avea o mulţime de poze vechi acasă. Mama are în continuare obiceiul de a developa pozele, nu s-a obişnuit cu po­zele digitale şi mie asta mi se pare foarte bine. Senzaţia e cu totul alta la fotogra­fiile printate. Ca şi în cazul revistelor, eu nu mă pot obişnui cu ideea că la un mo­ment dat nu vor mai fi reviste, pentru mine revistele sunt obiecte. Îmi place cum miros, îmi place să dau paginile… Asta se întâmplă şi cu cărţile. Odată, a trebuit să citesc o carte în format digital şi am înnebunit. Mi-a plăcut foarte mult cartea, dar a fost un coşmar să o citesc. Îmi place să avem cărţi, să cumpăr cărţi şi mi se pare important şi pentru Luca. Dacă toate cărţile pe care noi le avem în faţă ar fi în format digital, mă întreb care ar fi percepţia lui asupra ci­titului în sine. Cultul de a citi nu i s-ar înfiripa în niciun fel în minte.

La tine în casă sunt cărţi peste tot, nu doar în bibliotecă, ci şi pe orice măsuţă din casă, pe birou…

Da, pentru că amândoi tot cumpărăm cărţi, de ceva vreme Bogdan îşi tot cumpără cărţi de gătit şi de nişă, iar acum cumva am ajuns să nu mai avemloc în rafturi. Cărţile au ajuns să fie pes­te tot, dar pe mine nu mă deranjează deloc, eu aş pune cărţi şi pe jos. Şi îmi dau seama că nu ne vom opri niciodată din a cumpăra cărţi şi reviste, fie din librării, fie din anticariat.

Multă lume se plânge când se mută undeva şi trebuie să alerge după mo­bilă, consideră asta o bătaie de cap. E şi cazul tău?

Mie mi-a plăcut. Şi acum, dacă trebuie să iau ceva pentru casă sunt foarte încântată. M-aş duce oricând la cumpărături pentru piese de mobilier sau obiecte pentru casă. Pentru mine, casa e un lucru foarte personal, mă in­spiră foarte tare, îmi place acasă şi îmi place să stau acasă, indiferent de for­mula în care suntem, fie că sunt singură, fie că suntem toţi trei sau doar eu şi Luca. Pentru niciunul dintre noi găsirea mobilei nu a fost ceva istovitor.

Am văzut că Luca are camera decorată cu câteva tablouri, iar el desenează într-un caiet de când am venit. De unde are pasiunea pentru desen?

Noi nu i-am încurajat niciodată cultul pentru tabletă, laptop şi aşa mai departe. L-am ferit cât am putut de mult, nici nu o să aibă calculator în cameră foarte curând. Are tableta mea, pe care nu o folosesc decât atunci când călătoresc. Pentru că prefer laptopul, i-am cedat lui tableta, dar i-am spus foarte clar că o poate folosi limitat. În timpul şcolii ori­cum nu prea are timp pentru asta. Îl im­pulsionez să citească, pentru că asta mi se pare extrem de important şi, spre bu­curia mea, a ajuns să citească mult mai bine decât alţi copii de vârsta lui. Deja citeşte singur cărţi. Fireşte că se joacă pe calculator, ca orice copil, pentru că altfel ar fi exclus din nişte cercuri, dar pentru că are limite, a început să îşi ocu­pe timpul cu alte lucruri. Nu l-am forţat niciodată să deseneze, pentru că mi s-ar fi părut ipocrit, dar lui i-a plăcut de mic să deseneze. Are tot timpul un caiet cu el. I-am făcut deja o mapă în care i-am păstrat toate desenele interesante. Are unele care chiar sunt foarte bune. Ca exemplu, atunci când ieşim cu el şi cu alţi prieteni, dacă se plictiseşte pentru că în grup sunt numai oameni mari, el cere întotdeauna un creion şi o foaie, nu tele­fonul. Pentru unii putem să părem duri, dar mi se pare că mai sunt doar câţiva ani pe care e îi poate folosi în felul ăsta. E evident că în 2-3 ani va ajunge să lu­creze foarte mult pe calculator, de aceea mi se pare important ca în anii ăştia să atingă lucruri, să aibă mintea deschisă şi imaginaţia liberă.

RALUCA TĂMAȘ Foto ANDREEA GOIA

Stilist SILVIA CRISTESCU

Coafură TEDDY VERZEA

Machiaj NARCISA ŞIMANDAN

Vestimentaţie: garderoba personală