Amalia Enache – „Mă atrag eroii”

Nu sunt vremuri festive cele în care îmi e dat să o întâlnesc pe Amalia Enache pen­tru acest interviu. Sunt vremuri încărcate cu multă emoție negativă, în care până și reporteri cu 18 ani de televiziune în spa­te, cum este ea, nu pot face față acestor povești tragice altfel decât plângând pe înfundate acasă, pentru ca în fața came­relor să își facă meseria cum trebuie. La intrarea în PRO un altar ridicat în me­moria lui Teo, fotografa care a murit în tragedia din Colectiv, pur și simplu nu te lasă să uiți. Știu că au fost prietene, ea și Amalia. „Cu Teo am fost foarte apropia­tă. Am terminat amândouă Universitatea de Vest la Timișoara și, la început, când am venit eu în redacția Știri și ea lucra la Sport, vorbeam mai mult despre școală, jurnalism etc. Ne-am apropiat mai mult în clipa în care au apărut problemele ei de sănătate. Întâmplarea făcea că plecam seara cu aceeași mașină de serviciu spre casă. Teo avea nevoie să fie ascultată, pentru că avea foarte mult de dus. Când am aflat de la un coleg vestea dimineață, am avut o primă descărcare și, cu toate astea, când am venit seara la muncă și am văzut altarul, am avut un șoc. «Doamne, Teo, altar pentru tine la Pro TV, cum se poate așa ceva?!» E foarte greu ca mintea mea să admită. Mă aștept să mă întâlnesc cu ea ca înainte, ba la baie, ba în locurile în care mâncăm, pe holuri…

Am multe întrebări pentru Amalia, in­clusiv despre noua ei emisiune care se numește „Clipa de fericire… Mă întreb cum vom putea face virajul de la tristețea care ne înconjoară la fericire… „Eu, da­torită meseriei mele, sunt obișnuită să dau deoparte momentele astea dificile și să merg înainte. Desigur că, de data asta, pentru fiecare dintre noi e mai greu decât în alte cazuri. Pe de o parte e dimensiunea tragediei. Dar foarte mult vine și din fap­tul că în tot ce am văzut, de la declarațiile supraviețuitorilor, ale familiilor celor care au pierit sau sunt foarte grav răniți, ne ve­dem cumva pe noi. Lucrând la Știri, cu­nosc bine fenomenul acesta al tragediilor și de cele mai multe ori el se întâmplă în anumite pături sociale. Însă, de data asta, oamenii aceștia ne sunt atât de asemănă­tori nouă în discurs…

A circulat pe Facebook un text, scris de un operator ajuns la fața locului la Colectiv, căruia Adi Despot i-a strigat să lase camera jos și să dea o mână de ajutor. Ce faci în astfel de situații, tu, ca reporter?

Cred că fiecare avem câte un rol și cred că rolul salvării trebuie să fie în mâinile salva­torilor. Cei care au intrat acolo să salveze pe alții au sfârșit la rândul lor, pentru că nu s-au gândit că fumul pe care îl inha­lează poate fi letal. Pompierii, care sunt antrenați în acest sens, nu au intrat până n-au avut măștile de oxigen. Prima regulă e să nu crești numărul victimelor. Pe de altă parte, meseria ta e să filmezi și ima­ginile acelea, surprinse de colegul meu, ajuns primul la fața locului, sunt primele imagini prin care toată țara a aflat ce s-a întâmplat acolo. Altfel aveai întuneric, aveai o poveste fără imagini. Acela e rolul lui. Pe de altă parte, știi că operatorii au ținut lumina medicilor, fără de care nu puteau să le aplice perfuziile. Pentru ce

luptăm noi, inclusiv prin campaniile pe care le facem, e tocmai ca țara asta să aibă niște servicii de salvare atât de bine pregă­tite, încât nici să nu se pună problema să aștepți vecinul să te salveze. Nu ne putem baza pe improvizație în momentele astea.

Îmi imaginez că, în 18 ani de știri, ai fost expusă la foarte multă emoție umană. Cum gestionezi, ca om, toate emoțiile astea? Unde le așezi?

E greu. Nu știu exact unde sunt ele de­pozitate. Cred că, ce se întâmplă în mod foarte real cu oameni ca mine care iau contact cu foarte multe povești ale altor oameni e că, la final, nu vom avea 70 de ani, ci 300. Sunt atât de multe povești de viață în care intri, iar în emisiunea nouă sunt un fel de ghid printre poveștile astea. Intri într-un univers foarte închis și pro­tejat al acestor oameni, le iei povestea și o spui tuturor celorlalți. E un rol și întot­deauna există niște mecanisme care jus­tifică asta. Ale mele sunt foarte clare. În cazul emisiunii noi, „Clipa de fericire, chiar facem, într-un fel, mari reparații de destin. Asta pentru că oamenii vor. Sunt oameni care au crezut pentru 25 de ani că destinul lor a fost într-un fel frânt de alți oameni și că asta nu se poate schimba și trăiesc în fiecare zi cu dorința asta ascun­să și cu întrebarea „dar dacă… Sunt oa­meni cu destine pe care dacă le-ar fi scris un scenarist, ai fi spus: „e prea mult, n-are cum să i se fi întâmplat unui singur om atâtea!. Sunt oameni simpli, care nu au mijloacele să meargă pe căi atât de elabo­rate cum facem noi, pentru a găsi oamenii pe care ei îi caută. Emisiunea a presupus foarte multă muncă de teren. A presupus o vară întreagă în care asta am făcut: am mers cu toată experiența mea de jurnalist care trebuia să se potrivească cu acest for­mat complet diferit de ce presupun știrile. Aici noutatea e că acestor oameni le pre­gătim o mare bucurie. Haide să îți dau un exemplu: șapte copiii frați au aceeași dorință: să vadă marea. Și m-am dus cu ei la mare. Pare foarte ciudat, pentru ce tră­im noi, ca asta să fie dorința cea mai mare a șapte copii, trecuți printr-o poveste ex­trem de complicată. Îți dai seama ce am trăit eu acolo? Reacțiile lor la atingerea nisipului… luau nisipul și ziceau: „e subțire! Sau una dintre fetițe zicea: „eu nu plec de aici până nu strângem toate scoicile! „Toate scoicile? zic. „Toa­te, toate de pe plajă? „Da. „Bine, dar asta n-o să se întâmple niciodată. „Bine, atunci nu mai plecăm niciodată de aici. Cam despre asta e vorba în emisiune.

Rămâi prietenă cu oamenii aceștia?

Cu unii, da, păstrez o relație constantă. Mă sună de Sărbători, îi sun. Toate veștile importante din viața lor le împărtășesc cu mine. Dar dacă aș face un top al story-uri­lor mele de personaj, pe primul loc este cel cu Emanuel, un băiat care a trăit de la 7 la 27 de ani în canal, la Gara de Nord și care în ultimii 11 ani lucrează la Inter-continental. Și-a schimbat complet viața, odată ce a ieșit din canal, unde fusese timp de 7 ani heroinoman. Spre deo­sebire de toți ceilalți colegi ai lui dintre care majoritatea au murit, el e exemplul supraviețuitorului și al învingătorului în destin. Are o soție și un copil; au reușit să obțină o locuință socială și o parte din mobila mea e la ei acasă acum. Mai mult decât atât, soția lui cu care discut adesea lucruri din acestea de femei m-a flatat foarte mult când mi-a spus: „Amalia, eu cu nimeni altcineva nu vorbesc lucrurile astea, în afară de tine.

Cred că sunt fascinată în story-urile mele, de ceea ce e cunoscut ca drumul eroului în storytelling. Și chiar și în viața persona­lă. M-am întrebat adesea dacă nu cumva caut acest profil al eroului la bărbații din viața mea. Poate și pentru că tatăl meu a fost antrenor de echipă națională, la fel și unchiul meu. Și atunci, eu am crescut cu cupe în casă și cu locul I, un lucru pe care știu clar că îl am de confruntat în viața asta. Eu sunt omul care înțelege valoarea locului I. Și m-am întrebat dacă cumva sunt interesată de eroi, pentru că îți spun, îmi plac sclipitorii. Dar, de fapt, eu sunt interesată de drumul eroului, nu de erou. Mă fascinează cei despre care n-ai fi zis vreodată că vor ajunge acolo, cei care, în ciuda tuturor aparențelor, ajung să fie niște învingători. Ăsta e patern-ul în story-urile pe care le caut și pe care le trăiesc cu toată dragostea și în viața mea.

Că tot am adus vorba de prieteni, cine îți sunt prietenii apropiați?

Am în primul rând prieteni foarte vechi. Deja cred că și eu sunt puțin veche. (râde) Sunt în continuare foarte apropiată de prietena mea cea mai bună din liceu, care locuiește în Odorheiul Secuiesc și care între timp are doi copii, ambii nășiți de mine. Mai e Ioana, o altă prietenă pe care o ador, căreia, din nou i-am botezat co­piii. Vezi, am niște relații din astea foarte foarte adânci. Cel mai bun prieten al meu e Claudiu, care mi-a fost coleg la serviciu zece ani și cu care am lucrat zi de zi. Și am și prieteni mai recenți, cum este Lana, designerul. Sunt iarăși foarte bună prie­tenă cu două dintre colegele mele: Paula Herlo și Elena Lasconi. Noi am trecut prin niște lucruri împreună. Îi povesteam Lanei despre ele și am făcut-o să plângă. Îi povesteam în contextul în care vorbeam de voluntarii care au făcut site-ul Colectiv și care au adunat cu foarte mare discreție date de la toți cei care vroiau să ajute și toți cei care aveau nevoie de ajutor. Mă gândeam cât de important este să ușurezi viața unor oameni care chiar nu pot să trăiască altceva decât durerea acelui mo­ment și îi povesteam Lanei că asta îmi aduce mie aminte de momentul în care mama mea s-a stins. Nu mai spun că în cele trei luni cât am stat cu ea în spital, Elena a gătit și venea cu supe la noi, ea doar gândindu-se că eu trebuie să stau lângă mama mea și să nu îmi mai fac griji și pentru asta. Au venit în ziua de Crăciun peste noi în salon cu un brad împodobit pentru a trăi ultimul nostru Crăciun îm­preună. Știi ce au făcut fetele astea? În momentul în care a murit mama mea, îți dai seama pentru mine și familia mea a fost ceva copleșitor. Ele s-au ocupat de ab­solut tot. A venit Elena, i-a întrebat pe fra­tele și pe tatăl meu dacă au costume de în­mormântare. Nimeni nu se gândise la așa ceva. Le-a luat măsurătorile și le-a cum­părat costume. Au luat hainele cu care am înmormântat-o pe mama. Pentru că trecuse printr-o poveste de cancer, s-au ocupat de perucă, să fie exact cum era ea; de sicriu, de discuțiile cu colegii mei astfel încât să fie mașinile care să ne transporte la Hunedoara. Eu nu am știut nimic de toate lucrurile astea și am fost lăsată să îmi trăiesc durerea. Astea sunt prieteniile, mă gândesc. Și m-am întrebat dacă eu aș fi știut să fiu atât de concret de aproape de cineva și poate de aceea am valorizat atât de mult ce fac voluntarii aceștia. Ei, ăsta e un moment dramatic din viața mea, dar noi suntem prietene de 15 ani și am trăit și multe momente foarte fericite împreună.

Am mulți prieteni băieți, uneori mă și întrebam pentru că, na, prietenele mele au copii și mă și gândeam, băi, cam mulți prieteni băieți, o fi ceva? Cu fiecare dintre ei trăiesc alte lucruri: teatru, film, excursii, sunt fundamental un om foarte de viață și, după cum vezi, foarte atașabil de oa­meni… facem Crăciunuri împreună… Nimic n-a schimbat relația noastră, nici apariția copiilor… și întotdeauna prietenii mei se împrietenesc între ei.

Înțeleg că ai timp pentru viața ta per­sonală?

Da, chiar am foarte mult. Ce știu clar e că nu pot să ies cu tine la o cină în timpul săptămânii, pentru că sunt la știri. Dar îmi fac timp să merg la filme și le văd pe toa­te. Sunt marea mea pasiune și absolut toți regizorii români mă știu și mă invită. La teatru mă duc destul de mult, dar nu la fel de mult ca la film, pentru că totuși îmi place mai mult filmul decât teatrul. Am avut la începuturile carierei o perioadă în care m-am dat mult mai mult aceste­ia, dar acum cred că îmi gestionez foarte bine viața personală, sunt foarte atentă cu timpul meu, cu prietenii mei.

Ești una dintre vedetele foarte discrete din show-biz. Cum ai făcut să îți ții în umbră viața privată?

La început, când ești foarte crud și toa­tă această atenție se îndreaptă către tine e foarte flatant și e foarte tentant să depășești limitele. La momentul acela eu am avut lângă mine un băiat fotograf care voia să fie numai în spatele came­rei și care, de la început mi-a spus că nu dorește tipul acesta de expunere, lucru care m-a ajutat foarte mult, pentru că după aia, când eu m-am prins cum e cu show-biz-ul și că, cu cât te pui mai mult pe tavă, cu atât vei fi și mai repede devo­rat, discreția aceasta a devenit principiul meu. Dacă ai o problemă foarte intimă, tu nu vrei să o vorbești doar cu priete­na ta cea mai bună?! Eu cu prieteni buni vorbesc toate lucrurile astea foarte intime, dar nu mă văd în stare să fac o masă rotundă la care să vină și vecinii, și toată lumea să zică: „a fost bine că te-ai despărțit sau n-a fost bine… nu mă văd în stare să fac asta. Așa e structura mea.

Mă uit la ceas și îmi dau seama că inter­viul nostru se apropie de sfârșit. Contrar celor spuse de ea în finalul interviului, mi-a povestit o parte din aceste lucruri cu lacrimi în ochi și m-a făcut și pe mine să îmi stăpânesc cu greu emoțiile. Ce să mai zic… poate că, după toate aceste întâmplări avem nevoie și de Clipa de fericire promisă.

ALINA BĂISAN Foto SORINA ANDREICA

Stilist: DANA BUDEANU PROJECTS – JIM & GEE

Coafură: ALEXANDRA DRĂGAN

Machiaj: CLAUDIU ANGHEL

Vestimentație:

Rochii custom made Dana Budeanu

Fotografiile au fost realizate la Ambasada Franței. Mulțumim pentru sprijin!

Urmărește-ne pe Google News