Acasă la Răzvan Fodor

Când am ajuns la ei acasă, lui Răzvan și Irinei încă nu le venea să creadă că după ani de locuit într-un apartament tip stu­dio au atâția metri pătrați la dispoziție. Se mutaseră de nici trei săptămâni în „casa cu trandafiri și petreceri, cum le place să o numească, și mărturisesc că demult nu am mai văzut oameni atât de entuziasmați că au făcut acest pas. Chiar dacă munca de renovare nu se încheia­se nici pe departe, iar noi, cum să spun, aproape că i-am pus în fața faptului împli­nit venind la ei cu lumini și camere într-o zi cu cod galben de ninsoare. Dar știam de doi ani că visează să se mute într-o casă spațioasă, deci ne-am considerat părtași la marea realizare a prezentatorului Mas­terchef. Foarte încântată de vizita noastră a fost Diana care, la aproape cinci ani, știa clar că nu mai vrea să se întoarcă la vechea casă. După ce mi-am îndeplinit cu succes (cred) misiunea de mesager că­tre tatăl său, pe care voia să îl anunțe în șoaptă cât de mult îl iubește, am primit de la Diana și acordul cu privire la ma­chiajul mamei sale: „E superbă, mai tre­buie doar să îi adăugați aripile de zână. Copilul e obișnuit cu adulți în preajmă, părinții având foarte mulți prieteni care îi vizitează și mai des de când s-au mutat la casă și care de cele mai multe ori rămân peste noapte, în mansarda dedicată ex­clusiv oaspeților. Adevărul e că Răzvan și Irina sunt gazde minunate și în general un cuplu foarte relaxat. Nu degeaba există pe o etajeră o replică a statuetei Oscar, cu mesajul „Best family.

Răzvan, acum vreo doi ani v-am între­bat când vă luați casă și tu mi-ai zis că, dacă îți dau 200.000 de euro mâine, te apuci de treabă. Cum ați reușit să luați casa, într-un final?

Mă întrebi dacă am făcut rost de ăia 200.000 de euro? (râde) De dat nu mi i-a dat nimeni, nici nu i-am avut, nici nu i-am câștigat. Am pornit așa, în gol. Știi cum se spune, că vedetele fac bani, frate! Ei bine, nu e așa. Tot auzeam oameni în preajma noastră spunând „mi-am luat casă, un chilipir, mare noroc am avut. Noi nu credeam că nouă ni se va întâmpla una ca asta, să-mi și placă o casă, să fie și prețul OK, dar uite că ni s-a întâmplat, am găsit casa. Ne-am luat după căldura locului, a avut o karmă bună. Nașa casei este Adela Popescu, care ne e foarte bună prietenă. Ea m-a sunat și mi-a spus că prietena ei care se ocupă cu imobiliare are un site cu locuințe de vânzare în Popești Leordeni. Asta pe care am luat-o noi tocmai fuse­se postată cu câteva ore înainte când am intrat noi pe site. Ne-am urcat în mașină și am venit să vedem casa cu trandafiri. Agenta ne-a tot dus la alte case, dar noi am insistat că am văzut o casă cu tran­dafiri la poartă. Și asta a fost, am aplicat apoi pentru credit ipotecar și iată-ne!

Nebunia renovării când a început?

Irina: Noi am achitat casa în iulie și ne-am mutat aici pe 22 decembrie.

Răzvan: Da, am avut două săptămâni de stat cu muncitorii în casă. Aia a fost o experiență… Nu că neplăcută, dar e ciu­dat să te trezești dimineața cu muncitorii în casă, îți dorești un pic de intimitate.

I: În living era o măsuță de șantier, ne în­tâlneam acolo dimineața noi doi cu Nicu, Ion și Radu. Și cu Puiu, finul nostru de la Buzău, care a supravegheat lucrările. După ce dimineața ne beam cafeaua cu ei, eu plecam la muncă ciufulită, cu un coc în creștetul capului, seara mă întor­ceam de pe teren direct acasă și montam mobilă cot la cot cu ei. Mi-am cumpărat și o bormașină electrică pentru asta. Fo­dor a supravegheat lucrările, stătea cu ei de dimineața până seara, pleca să cumpe­re ce era nevoie, a bătut depozite în lung și-n lat. A devenit expert. (râde)

R: Sunt multe de ales. Ai multe variante, trebuie decis dacă mergi pe mobila gata făcută sau o faci pe comandă. Bucătăria, de exemplu, mi se pare punctul forte al unei case, iar o bucătărie de 22 de metri pătrați ca asta e destul de ofertantă. Mi-a plăcut ideea de a separa cumva bucătă­ria de living, nu am vrut open space, să se ducă mirosul spre living. Culorile astea, electrocasnicele, toate au fost planul meu. Mi-am dorit apoi ca în living să am o ca­napea mare. Nu pot să-ți spun cât e nevo­ie să alergi după o canapea, mai toate au maxim 2, 3 metri. Am găsit în final una la 3 metri și ceva și tot nu-i de ajuns.

I: Eu mi-am dorit de când mă știu să am baia mea. A mea, a mea, a mea. Și acum o am, am tot ce îmi trebuie acolo, tot felul de creme, parfumuri.

R: Și eu nu am voie să intru acolo! (râde)

I: Când lenevesc și eu în cadă, mai vine din când în când la ușă și îmi zice „m-ai lăsat singur. A trecut o oră, când cobori?

R: Casa e un pic cam mare. Nu se aude dacă strigi de aici la etaj, trebuie să urli. Într-o casă cu șapte camere, patru persoa­ne (pentru că s-a mutat și mama cu noi) se pot ascunde bine. Și uite cum stau eu în bucătărie cu orele și nu vine nimeni. Copilul e la el în cameră, Irina stă în cadă o oră și jumătate, mama își face de trea-bă, mă plictisesc la un moment dat.

A devenit, totuși, viața mai complicată de când nu mai locuiți în oraș?

I: Deloc. Am un noroc chior, dacă îți poți imagina așa ceva, eu nu am carnet de conducere. Ăsta e următorul target, pe care îl voi rezolva în acest an. Fodo­rică era convins că atunci când ne vom muta aici o să dea motivația peste mine și mă apuc de școala de șoferi. Dar cum Dumnezeu face cuib la barza chioară, am două colege de muncă care locuiesc lângă și plec cu ele în fiecare dimineață.

R: Știi, sunt oameni pentru care e impor­tant să stea în centrul orașului. Pentru mine e foarte importantă infrastructura pe care o are această zonă a orașului, sudul, cu tot ce înseamnă hipermarket­urile de aici, de pe lângă periferie, cu tot ce înseamnă parcurile, cu grădinița unde ne-am mutat copilul, o grădiniță catolică aflată la capătul străzii.

Cum vă place să vă petreceți timpul când stați acasă?

R: Mie îmi place să îmi fac de treabă prin curte. Să mai mut câte ceva de colo colo, să ud trandafirii, să-i tai, mai nou am aflat și eu că toamna se tund. Mă gândesc deja ce să fac prin curte la primăvară.

I: Tot gardul este acoperit de Mâna Mai­cii Domnului, care miroase divin, e de vis când înflorește, cred că avem peste vreo 30 de feluri de trandafiri, de toate culorile, avem cais, vișini, păr, pruni, vie, cam tot ce ar trebui să aibă o grădină.

Ați avut divergențe pe teme legate de casă? Pe ce v-ați certat?

R: Ea voia ca dormitorul nostru să fie des­chis la culoare. De unde ne-am cumpă­rat mobila exista ceva deschis la culoare, dar nu cum îmi place mie, ei aveau albul acela care îți ia ochii, noi voiam ceva mai cald. Am încercat să îi explic că mobila mai închisă e mai potrivită pentru o ca­meră de 35 de metri pătrați.

I: Doamne, ce pat avem, ai văzut? Nu te găsești om cu persoană. (râde) Fodor îmi zice mereu „toată noaptea ai fugit de mine, te-ai dus în celălalt metru pătrat. L-am lăsat pe el, în final, să aleagă mo­bila închisă la culoare și el mi-a dat mie voie să aleg corpurile de iluminat, per­dele, draperii, accesorii. Deci eu m-am ocupat de partea drăguță, el a fost cu căratul. (râde) Ce-i drept, a muncit foar­te mult. Eu eram în perioada aceea și cu febra sărbătorilor, cu ediții speciale peste ediții speciale (n.r. Irina lucrează ca re­porter pentru „La Măruță), Răzvan a dus cam tot greul. Dar uite, cât e el de artist, s-a descurcat.

R: Mai sunt multe de făcut în casă. Toți au avut dreptate când mi-au zis „Fodore, nu-ți lua casă foarte mare, nu-ți lua cu te­ren mult, că o să ai de muncit la el. Cu terenul mi-a ieșit, o grădină de 190 de metri e suficient. Dar camere sunt destul de multe și încă nu am terminat tot. Scă­rile încă nu-s vopsite, nici plinte nu avem. Ți se pare că avem becuri în sufragerie? Avem vreo 20 de tablouri și poze înrăma­te de prin vacanțe, care dau o căldură ca­sei, dar deocamdată stau stocate toate un­deva, pentru că nu avem timp să le fixăm pe perete. Bucătăria, în schimb, e gata.

Cum a fost despărțirea de apartamen­tul tău de burlac, Răzvan?

Mă gândesc că poate cineva o să pro­pună, după ce mor eu, să se facă acolo un muzeu, muzeul Răzvan Fodor. Îți

acolo, am trăit atâtea în acel apartament. Am cunoscut-o pe Irina, ne-am căsătorit, am crescut copilul acolo.

I: Până și mie mi-a fost greu, deși îmi do­ream foarte tare să mă mut. Dar când am văzut apartamentul gol, singur, parcă mi-era milă de el, săracul. Perioada de început cu Răzvan a fost atât de frumoa­să. Cum ne descurcam noi, așa, într-un apartament cu două camere, dar a fost frumos.

R: Dai într-o melodramă de zici că sun­tem din povestea „cum venea Răzvan cu cartofi și puțină carne și cum ne duceam noi traiul de zi cu zi, așa cum puteam, sărăcuți, dar demni. (râde) Să fim serioși, era plin de oameni și de petreceri la noi.

I: Dar totul era pe bază de negocieri de genul „hai mai dă-mi și mie un sertar.

R: Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, m-am mulțumit mereu cu ce am avut. Inițial, chiar mă gândeam că nu am de ce să plec din apartamentul de două camere, mai ales că mama stătea într-unul cu trei, vizavi. Când îți crește co­pilul realizezi anumite lucruri, totuși. Că tu zici „băi, eu pot să mă întind pe cana­peaua asta, cât stau în casă? Opt ore pe zi, cât dorm, fac un duș și cu asta basta. Dar o casă schimbă calitatea vieții, sim­plul fapt că ieși în curte și tragi aerul ăla în piept schimbă.

Cu cât a depășit investiția în renovare bugetul pe care vi l-ați propus?

R: Cu foarte puțin. Mai sunt lucruri de făcut, dar pot să trăiesc fără ele. Cum ar fi faptul că trebuie să schimb termopane­le. Nu-mi plac termopanele astea, dar nu are rost să scot acum geamurile de la 7 camere. Știi cum se spune, că într-o casă mereu bagi bani. Nu, dacă nu vrei să faci mari schimbări nu faci. Anul acesta am făcut un mare efort financiar cu casa, la anul plec în vacanță, să fie clar. Eram cu bucuria în suflet când ne-am mutat și des­chid și eu Facebook-ul după Sărbători și îmi văd toți prietenii prin Indonezia, Bali, Filipine, Thailanda. Am înnebunit! Dar mă consolam singur cu faptul că noi anul ăsta ne-am făcut casa și mi-au apărut apoi sugestii cu poze de acum un an, când am fost în California. Asta e, într-un an faci una, în alt an alta, sănătoși să fim!

V-ați luat casă mai mare și cu gândul la al doilea copil?

I: Da, da, normal. Un cățel trebuie să ne mai luăm, am zis că un Labrador ar fi per­fect. E o responsabilitate foarte mare și vreau să îl iau cu pedigree, să fiu sigură că e ok, că e sănătos.

R: Ea dacă nu și-a luat soțul cu pedigree, măcar câinele să aibă așa ceva.

OANA POPOIAG Foto ANDREEA GOIA

Stilist: SILVIA CRISTESCU

Coafură: ADRIAN GHERGHE (Robert Both Studio)

Machiaj: ANCA BUZEA

Vestimentație Irina: Stefanel, AFMF și garderoba personală

Accesorii Irina: Pandora și Skagen (Splendor)

Vestimentație Răzvan: garderoba personală Vestimentație Diana: garderoba personală

Urmărește-ne pe Google News