Îmi este aproape imposibil să scriu despre faptul că, da, a trecut un an de la moartea lui Răzvan Ciobanu. Și chiar și acum, când am tastat cuvântul „moarte, am refuzat, parcă, să-i înțeleg adevăratul sens. Pentru noi, cei care l-am iubit, ziua de 29 aprilie 2019 va rămâne una cu litere stacojii, gravată astfel pentru totdeauna în mințile și-n sufletele noastre. Dar cine suntem noi, să judecăm? Mai bine să încercăm să nu-l uităm niciodată…
29 aprilie 2019. Luni, a doua zi de Paște. Atunci când am zile libere, funcționez pe fus orar american, cum îmi place mie să spun. Adorm în zori și mă trezesc după prânz, de fiecare dată. Așa s-a întâmplat și anul trecut, în a doua zi de Paște. Era 14.07 când m-am trezit și, instinctiv, am luat telefonul pe noptieră, să văd ce prieteni mi-au mai făcut urări… Și, surpriză! Deschid WhatsApp-ul și văd 97 de mesaje pe grupul VIVA!, acolo unde eu și colegele vorbim, dimineața, despre treburile profesionale și mai schimbăm, seara, câte o glumă… Primul gând care mi-a venit în minte: „Oare ce-or fi făcut fetele astea atât de interesant, de Paște, încât să aibă atât de mult de povestit? Deschid mesajele, derulez, că am vrut să citesc încă de la început conversația, și mi se fixează ochii pe un mesaj trimis, încă de la 9 a.m., de Oana Popoiag: „Fetelor, a murit Răzvan Ciobanu… Am împietrit. Eram încă buimacă și am rămas blocată, timp de câteva secunde. Mă rog, nu știu dacă au fost secunde, că nu eram în stare să contabilizez, în acele momente. Am sperat să fie un fake news – s-au mai scris știri despre vedete că au decedat, deși nu era nici măcar un indiciu în acest sens –, să fie o glumă, o încurcătură, orice, numai să nu fie adevărat. Dar… a fost adevărat! Aveam să aflu câteva rânduri mai jos despre teribilul accident de mașină în care Răzvan și-a pierdut viața… Am plâns o oră, atunci, neîncetat, și îmi dau lacrimile aproape de fiecare dată când vorbesc sau când îmi amintesc despre el… Să vă spun de ce.
Show memorial Răzvan Ciobanu în noiembrie, la 6 luni de la decesul lui
Pe Răzvan, dacă îl cunoșteai, nu aveai cum să nu îl placi. Nu de alta, dar avea două calități rar întâlnite în lumea showbizului autohton: era un om bun și avea o franchețe pe care nu puteai să nu o remarci încă din primele minute de conversație cu el. Și, chiar când spunea ceva rău, o spunea cu un zâmbet larg pe buze, fără să jignească absolut deloc. Parcă-l aud și acum încheind în caracteristicul său ton optimist: „Și ce, dragă, asta e! Iată că a trecut un an fără tine, Răzvan. Mie îmi place să cred că nu ai fost uitat. S-a încheiat deja de câteva luni ancheta privind accidentul în care ai plecat spre o altă lume – sper eu, mai bună – și nu știu nici acum dacă ți s-a făcut dreptate sau a fost, totul, mușamalizat. Probabil că nu voi afla niciodată. Dar, la cum te știu, tu ai „îngropat deja asta, că îți plăcea să dai uitării repede… Și nu te încărcai niciodată cu informații care-ți făceau rău. Au fost și show-uri în memoria ta – sper că ți-au plăcut! – și sper să mai avem și de acum înainte, fiindcă asta a fost singura moștenire pe care ne-ai lăsat-o: creațiile tale.
Toată lumea bună a Capitalei îi căuta rochiile
Probabil că mulți dintre voi și-l amintesc pe Răzvan în calitate de jurat al emisiunii „Bravo, ai stil!, acolo unde a câștigat popularitate și în rândul publicului tânăr, dar aș vrea să profit de ocazie și să vi-l prezint pe Răzvan așa cum l-am știut eu. Asta pentru că l-am văzut așa cum au făcut-o destul de puțini. La începutul anilor 2000, în peisajul monden confuz, a apărut el. Un tip altfel. Răzvan Ciobanu, creator de modă. Nu era prea atent cu imaginea lui, avea un look chiar șleampăt, oferea rar interviuri, i se dusese buhul că este cam înfumurat, dar, paradoxal, toată lumea bună a Capitalei și nu numai îi căuta rochiile. Dar mai ales prezența. Modul lui de a-și trăi viața, total nepăsător la ceea ce se întâmpla în jur, omul fără nicio grijă, mereu pus pe distracție și mare admirator al luxului și al opulenței, ajunsese un simbol. Răzvan era liber. Avea curajul să trăiască liber, era cel mai cool băiat din oraș, înainte să cunoaștem sensul acestui cuvânt, și toți aspirau la acest stil de viață.
Își permitea orice extravaganță financiară, în vremuri în care noțiunile de băiat de bani gata, de crai de Dorobanți sau Loft-ul nu erau nici măcar la stadiul de embrion, în redacțiile care consemnau evenimentele mondene ale vremii. Răzvan Ciobanu era o declarație. Îți conferea un statut. Și, prin asocierea cu el, cele mai multe persoane publice credeau că vor împrumuta puțin din libertatea lui. La asta râvneau toți. Mărturie stau fotografiile de acum 10-12-14 ani, care pot fi găsite și acum pe Google, cu celebritățile de top ale perioadei respective agățate de gâtul lui, mândre de statutul lor. Răzvan a fost un promotor. Atât în ceea ce privește lumea mondenă a Capitalei, cât și în ceea ce privește moda. Practic, el a fost cel care a adus avangardismul în România, și asta nu i-o va putea lua nimeni, niciodată. Iar rochiile lui – chiar și cele create în urmă cu două decenii – sunt la fel de frumoase și acum, trecerea timpului făcându-le, pur și simplu, și mai valoroase.
Sper că ești bine, prieten drag…
Nu am ales întâmplător acest citat, găsit întâmplător, drept titlu. Fotografia cu tine de pe această pagină este din emisiunea Interviurile VIVA!. N-am uitat nici acum vorbele tale… „Inițial, am fost tentat să-ți spun că nu mai trebuie să slăbești. Dar, dacă mă uit mai bine, 5 kilograme n-ar strica să dai jos. Nu le-am dat. Ah, și încă ceva! Păstrez cu sfințenie hanoracul pe care mi l-ai cedat atunci când am participat împreună la bătaia pe haine de la lansarea colecției H&M x Moschino. Aceea este ultima amintire pe care o am cu tine… Atunci ne-am văzut ultima oară. Sper că ești bine, prieten drag…