Mihai Dobrovolschi pvesteste legenda U2 - VIDEO

Bono nu putea sa ajunga sa cante decat pe stadioane. Gesturile lui sunt maiestuoase, legatura cu publicul e simfonica, iar vocea lui umple spatii largi.

Mijlocul anilor ‘70. Trei pusti isi incearca instrumentele intr-un garaj din Dublin. Nu stiu sa cante, dar au o mina serioasa. Pe usa intra al patrulea. Mic de statura, slabut si cu o aroganta de poet des intalnita pe strazile capitalei irlandeze. Raspunsese, ca si ceilalti, unui anunt lipit pe peretele liceului. Era singurul care stia exact de ce venise: sa formeze cea mai mare trupa din lume. In scurt timp urma sa preia controlul gastii prin urlete, furie si tenisi aruncati, apoi avea sa ia numele unui aparat auditiv, Bono Vox si, in final, sa incerce o viata intreaga sa mearga pe apa ca efect de scena. Apoi biografia i se va simplifica, ajungand in zilele noastre: Bono, Salvatorul Lumii.

Mi-e greu sa explic de ce scrie U2 pe hanoracul meu. Da, intai a fost muzica si, culmea, nu primele albume. Achtung Baby (1991) mi-a picat in mana si a fost dragoste la prima auditie. Alchimia dintre coarda vocala, cea electrica, tehnologie si pasiune m-a blocat. Cum des procedam pe atunci, am facut rost de versuri. Bono scria poezie adevarata. Devoram sensurile duble, aluziile crestine, vedeam cuvintele. Tot ce-am aflat apoi despre ei de-aici a pornit, de la curiozitatea asta pe care doar versurile ti-o pot naste.

de Mihai Dobrovolschi

Citeste continuarea articolului in numarul de martie al revistei Viva!

U2 – One