În reportajele ei, Irina Păcurariu prezintă poveşti neobişnuite ale unor oameni obişnuiţi şi defectele unui sistem ineficient. Şi ea este o femeie neobişnuită, cu o familie obişnuită şi o maşină extrem de eficientă.
A început anul 2013 cu o serie de emisiuni despre medicii din provincie şi l-a terminat cu o suită de reportaje despre român-cele plecate la muncă în străinătate, pentru a le oferi copiilor lor o viaţă mai bună. Pentru a descoperi aceste poveşti emoţionante, Irina Păcurariu călă-toreşte prin toată lumea. Şi pentru că locuieşte la aproape 400 de km de oraşul în care lucrează, conduce foarte mult şi petrece mult timp în maşină. Tot în maşină am apucat să şi vorbim despre proiectele şi familia ei, pe drumul de la Televiziunea Română către pădurea Băneasa, unde urma să aibă loc şedinţa foto.
În această vară ai dat startul unei noi emisiuni de reportaj, „Poveşti în Halate Albe. Care a fost provocarea la această emisiune?
Să fii singur împotriva tuturor. Iniţial, părea că ceea ce încerci să spui nu se va potrivi sigur cu opinia interlocutorului. Indiferent cât de elegant vorbeşti cu medicii despre meseria lor, unii se simt lezaţi şi şi-au pierdut complet umorul când vine vorba de situaţia în care sunt. Ce m-a relaxat a fost faptul că am aflat de un sondaj făcut la cererea Colegiului Medicilor, care este preocupat de felul în care breasla este privită. Una dintre întrebările sondajului a fost ce părere au pacienţii din România despre medicii de aici: sunt corupţi, sunt blazaţi, sunt dependenţi de telefonul, de cadoul sau plicul pe care îl aşteaptă? 98% dintre cei care au răspuns au spus că da, aşa arată portretul robot al unui medic român. Tot aproximativ 98% au declarat că fiecare dintre ei a fost norocos şi a cunoscut la un moment dat un medic foarte bun, care nu se încadrează în majoritate. E clar că breasla are o problemă de percepţie dar, pe de altă parte, şi sistemul e departe de a fi perfect. Destinul acestei emisiuni a fost să găsesc personaje care, dincolo de orice comentarii, îşi fac meseria cu jurământul lui Hipocrat pe viu, nu cu el pierdut undeva la un final de facultate.
Ce te-a surprins cel mai mult la poveştile pe care le-ai întâlnit?
Uluitor a fost să văd că la ţară, în România, încă sunt zeci sau sute de medici care, pe salarii de mizerie, iau uneori şi căruţa dacă e nevoie de ei. Încă nu-i doare dacă pleacă de acasă la orice oră din zi şi din noapte, atunci când e nevoie de ei, încă sunt oameni care şi-au găsit destinul în dispensare prăfuite. Şi, de fapt, nici dispensarele nu mai arată ca în şabloanele pe care le avem despre medicina de la ţară. Nu e totul negru, cred că e bine să învăţăm că griul este culoarea pe care trebuie să o vedem în general.
Ţi s-a schimbat în vreun fel percepţia pe care o aveai faţă de sistemul medical românesc?
A găsi 24 de poveşti nu rezolvă în niciun fel nici convingerile, nici ideile preconcepute. Pur şi simplu auzim în fiecare zi istorii despre ce se întâmplă în spitale, despre diagnostice şi destine care par ştampilate de ceea ce hotărăşte un doctor la un moment dat, despre o anumită reţetă sau un medicament pe care l-ai primit. De foarte multe ori, ce ţi-e scris, asta se întâmplă, iar doctorul nu are ultimul cuvânt de spus în ceea ce vei trăi. Pe de altă parte, eu aveam o prejudecată care era excentrică în comparaţie cu cea a majorităţii. Am născut de ambele ori într-un spital care stătea să se dărâme, din care efectiv cădeau bucăţi de perete, pentru că acolo era doctoriţa în care aveam în-credere.
RALUCA TĂMAȘ
Foto RADU CHINDRIȘ