Acţiunile caritabile sunt o activitate stereotipă pentru femeile bogate, se spune de multe ori. „Cum aş putea scăpa de invidie sau de gânduri urâte venite din partea unora?, se întreabă Diana. În spatele femeii care se îmbracă de la Prada se ascunde, totuşi, un om care a ajutat mult. Şi care a fost ajutat.
Privind-o de atâtea ori la evenimente cum se strecoară prin mulţime cu eleganţa ei glacială, în ţinutele ei impecabile, afişând o mină zâmbitoare şi totuşi implacabilă, mereu am avut impresia că nu mi-ar fi uşor să port un dialog cu ea. Prima mea discuţie cu Diana, însă, chiar dacă nu mai lungă de cinci minute, m-a făcut să închid telefonul cu o senzaţie nouă. Era în vacanţă şi se străduia să ţină pasul cu energia fiilor ei.
Unde vă relaxaţi acum şi cât de liniştite pot fi vacanţele cu băieţii?
Liniştită… nu prea sunt, că dacă ai copii, şi mai ales băieţi, eşti nevoită să fii alături de ei oriunde. Se caţără, aleargă… Ei fac sport şi eu sunt acolo, obosesc, sunt acolo, le e foame sau vor să înoate, sunt acolo. Fireşte, alături de Dan, care e un tată minunat, şi crede-mă, nu spun o platitudine. E o altfel de linişte în vacanţele noastre: aceea că suntem împreună şi că ne distrăm. Am fost la mare aici în ţară, am fost la munte… dar oriunde am fost, află că am gătit, am avut grijă de cei 3 băieţi ai mei şi mi-a făcut mare plăcere. Mă consider norocoasă, pentru că am o familie frumoasă, pentru că am fost şi sunt iubită.
Posibil ca acum să se bucure de mare şi cei pe care i-ai ajutat prin Fundaţia Mobexpert. Care a fost cel mai frumos feedback primit de la cineva pe care l-ai ajutat?
Mi se frânge inima atunci când văd părinţi care, pe lângă diagnosticul copilului pe care-l poartă în buzunar, se gândesc cu disperare că nu pot să asigure cele necesare pentru vindecarea sau ameliorarea puiului lor. Îmi aduc aminte de momentul de deznădejde prin care a trecut domnul Sobaru atunci când a recurs la gestul disperat de a se arunca de la balconul Parlamentului. A fost o situaţie-limită din punctul meu de vedere, care din fericire s-a terminat frumos. Zilele trecute am vorbit cu psihologul care se ocupă de fiul său, Călin Sobaru (n.r. Călin a fost diagnosticat cu autism) şi, cu vocea tremurândă, mi-a spus că băiatul, pentru prima dată în viaţa lui, s-a deplasat singur şi că din acel moment terapia cu el cunoaşte noi conotaţii. Cu sinceritate îţi mărturisesc că mi-au dat lacrimile de bucurie! Copilul acesta o să fie autonom, o să fie liber!
Există un revers al medaliei în activitatea ta caritabilă? Eşti asaltată de tot soiul de solicitări, pe toate căile?
Oooo, da! Ştii povestea lui Marlon Brando? El a avut o activitate caritabilă uriaşă, a ajutat foarte mulţi copii! Pe măsură ce ajuta, numărul celor care apelau la el se mărea. Iar el a făcut un fel de depresie. Tot timpul spunea că de fapt nu a făcut nimic, că toate acţiunile lui nu au rezolvat nimic şi că, de fapt, totul e ca o gaură neagră: înghite fonduri, energie şi rezultatul e nesemnificativ. Până într-o zi, când unul din colaboratorii lui l-a sfătuit să nu mai gândească aşa şi că ar fi bine să aibă mereu în minte ce a făcut, nu ce nu a făcut. Sigur că spre Fundaţia noastră vin cazuri grele, dar, aşa cum am mai spus-o, le analizăm, ne documentăm şi niciodată nu oferim banii părinţilor, ci spitalelor sau instituţiilor de care are nevoie copilul respectiv. Şi încercăm să ne gândim la ce am făcut, nu la ce nu am făcut…