Am vorbit cu Andi Vasluianu despre film, familie, iubita lui, Raluca, despre vedete si pseudovedete, despre saracie si copilarie. Am vorbit de toate. L-am placut pentru ca e pasional: isi iubeste mult meseria, pune suflet in ce face, are pareri clare despre lume si viata. M-a frapat ca a folosit in exces cuvintele „cinstit si „cinste, pe care le-a pus alaturi de meserie, de viata, de dragoste. Adora lupta in camp deschis, de fapt se simte mai confortabil atunci cand este provocat. Dar l-am simtit, in acelasi timp, sentimental, generos, recunoscator. In filmul mai sus amintit, joaca un rol in care e multa singuratate, tradare, saracie, dar si lupta si tenacitate. Nu e un film care sa te lase indiferent. De fapt, cred ca e unul care te lasa fara cuvinte.
Ti-a placut personajul pe care l-ai jucat?
Pai, de fiecare data cand te-apuci de-o treaba, trebuie sa-ti cam placa… Nu are cum sa nu-ti placa personajul tau…
Chiar daca personajul e negativ, desi aici nu e cazul?
Mai ales atunci. Pentru ca atunci tu trebuie sa-l sustii in fata publicului. Mie mi se pare foarte interesant ca atunci cand incepe sa-ti placa personajul, incepi sa-i gasesti si motivatiile. Si atunci il faci pe public sa mearga cu tine. Cand joci un personaj negativ, de exemplu, e bine sa-i „bagi multa pozitivitate, iar cand e pozitiv, sa-i adaugi un pic de negativitate. Pentru contrabalansare, ca altfel n-ai magnetism…
Adica tu vrei sa-mi spui ca un actor trebuie sa fie si un bun psiholog…
E obligatoriu! Nu neaparat sa fie psiholog, dar sa-si puna niste intrebari mici, de baza. Daca incepe sa-i placa meseria asta, atunci incepe sa-si puna si niste intrebari mult mai delicate, care l-ar putea atinge undeva… E ca atunci cand imbraci o haina si iti ramane mirosul. E tot aia si aici. Iti ramane un miros din personajul pe care-l joci…
Citeste continuarea articolului in numarul de decembrie al revistei Viva!