Poezii de Paște pentru copii

Fie că este vorba despre o serbare la grădiniță sau la școală, fie despre întrunirea de familie la care vrei să te mândrești cu aptitudinile micuțului, câteva poezii de Paște pentru copii te vr ajuta. Iar noi îți oferim cele mai potrivite versuri pentru astfel de ocazii.

Poezii de Paște pentru copii, cu autor necunoscut

Această colecție de poezii de Paște pentru copii vine de la Profesor pentru învățământul primar și preșcolar Alina Răuș din Bârlad.

Iepurașul în grădină

În grădina cu legume

Iepurașul a sosit!

Morcovelul și lăptuca

Tare mult l-au ispitit!

Cu urechile ciulite

Se apropie tiptil…

Minunatele legume

Bune sunt de ronțăit!

Iepurasul de Paște

Cu sfială-n ochi

Și-n pași,

A sosit un iepuraș.

Îmbrăcat în haină nouă

Și în brațe-un coș

Cu ouă.

Câte unul încetișor

Le așază binișor,

Printre firele de iarbă,

Dar încet,

Să nu se spargă.

Iepurașul rătăcit

Am găsit un iepuraș

La cosit pe grâu.

Îl pierduse prin trifoi

Poate mama lui.

L-am luat și l-am adus

Pân la mine-acasă.

Tremura în mâna mea

Blana lui frumoasă.

Nu te teme, iepuraș,

Am livada plină!

Și-o să-ți dau să cresti voinic

Varza din grădină!

Iepurașii

Vine trenul de la Iași

Încărcat cu iepurași.

Unul sare de pe scară,

Altul țuști pe geam afară.

Numai unul mic de tot

Are lacrimi mari pe bot:

– Mai încet, nene frânar,

Că sunt mic și vreau să sar!

Cearta

O găină înfoiată

Ce clocea ouă-ntr-un coș

Se repede enervată

Să reclame la cocoș:

– Sus pe prispă, unde-i masa,

Un obraznic urechiat

A făcut un ou cât casa,

Lucru nemaîintâmplat!

Vine iute pintenatul

Să constate mintenaș

Cum stă treaba cu ouatul

Și cu oul uriaș.

Se repede și găina :

– Ia explicăa-ne și nouă!

Știi doar că în curtea asta

Numai eu pot să fac ouă!

Și-n timp ce cotcodăcește

Găinușa supărată

Iepurilă-i liniștește:

– E un ou de ciocolată!

Școala iepurașilor

Pe sub cerul de sineală

Iepurii se duc la școală.

Știi tu unde-i școala lor?

E-n grădina de legume,

Au la carte note bune,

Că sunt foarte silitori.

Cu ghiozdanul gol acasă

Se întorc pe insera,

Fiindcă, vai, ce păcat

Cărțile din foi de varză,

Iepurașii le-au mâncat!

Primăvara a sosit!

Primăvara a sosit,

Iepurașul a venit.

Florile au înflorit,

Câmpul iată-l înverzit.

Iepurașul ne-a adus

Ouă multe, în cos le-a pus.

Iar Iisus Hristos ne-a dat

De Paști bucurie în sat.

De Paști

Roșioare ouă

Mama ne dă nouă,

Astăzi să ciocnim,

Să ne veselim.

Să ciocnim cu toții,

Bunicii cu nepoții,

Mamele cu tații,

Surorile cu frații.

Să strigam cu toții,

Ciocnind ouă roșii,

Ca adevărat

Hristos a înviat!

Vine iepurasul

Iepurică – iepurel

Stă tot anul cumințel.

Ca și moșul cel mai bun

Ce apare de Crăciun.

Vine doar în primăvară

În grădină, de cu seară.

Căci, vezi bine, el cunoaște

Când e vremea pentru Paște.

Și atunci, de dimineață,

După ce te speli pe față,

Știi să cauți în grădină

Pe sub ramuri de sulfină:

Ouă roșii, bombonele,

Ciocolată, acadele!

Iedul

N-are iedul pic de stare.

Behăie, aleargă, sare…

Rupe gardul la vecini,

Dă năvală la găini.

Și când strigi la el să stea,

Te privește-n zeflemea.

Și-o zbughește mai năpraznic

Ca un copilaș obraznic..

Iepurașul

Azi e zi de sărbătoare.

Paștele-i aici.

Iepurașul vine-n grabă

Să aducă la pitici

Prăjituri și bombonele

Numai dacă au fost cuminți!

Poezii cu autori celebri

De Paști

de Ion Pillat

Peste noapte a

Înflorit mălinul

Peste noapte s-a

Luminat seninul.

Puișori de puf

A clocit găina

Berzei cuib de stuf

A-ntocmit vecina.

Zmeii pe uluci

Zbârnâind se-nalță.

Rațele-n papuci

Galbeni se încalță.

Rândunele mici

Ciripesc prin țară

Pluguri ca furnici

Au ieșit pe-afară.

Flori de ghiocel

Vând țigănci cu coșu

Dă-mi de Paști un miel

Alb și un ou roșu.

În ziua de Paști

de Elena Farago

Toți copiii azi se îmbracă

Cu ce au ei mai frumos

Și părinții lor le cântă

Învierea lui Christos.

Și la masă, ciocnesc astăzi,

Toți copiii cei cuminți,

Ouă roșii și pestrițe,

Cu iubiții lor părinți.

Toți copiii azi sunt darnici

Căci ei știu că lui Christos

Îi sunt dragi numai copiii

Cei cu sufletul milos.

Și copiii buni la suflet,

Azi cu bucurie dau

Cozonaci și oua roșii

La copiii care n-au.

Paștile în sat

de Nicolae G. Rădulescu-Niger

Azi în sat,

Parcă-i ziua mai frumoasă

Și șoseaua-i mai voioasă.

Am plecat acum cu totii,

Și bunicul, și nepoții,

La altar, la închinat!

Bucuroși,

Ne-am întors, apoi, acasă,

Și ne-am așezat la masă.

Apoi, mult ne-am veselit

Și la masă am ciocnit

Ouă roșii!

De Paști

de Tudor Arghezi

La toate lucarnele și balcoanele

Au scos din cer îngerii icoanele

Și-au aprins pe scări

Candele și lumânări.

Orașele de sus, în sărbătoare,

Au întins velnițe și covoare

Și ard în potire

Mireasma subțire.

Și din toate ferestrele odată,

Mii și sute de mii,

Heruvimii fac cu mâna bucălată

La somnoroșii copii.

La Paști

de George Topârceanu

Astăzi în sufragerie

Dormitau pe-o farfurie,

Necajite și mânjite,

Zece ouă înroșite.

Un ou alb, abia ouat,

Cu mirare le-a-ntrebat:

– Ce vă este, frățioare,

– Ce vă doare?

Nu vă ninge, nu vă plouă,

Stați gătite-n haină nouă,

Parcă, Dumnezeu mă ierte,

N-ați fi ouă…

– Suntem fierte!

Zise-un ou rotund și frez

Lângă pasca cu orez.

Și schimbându-și brusc alura,

Toate-au început cu gura:

– Pânla urmă tot nu scap!

– Ne găteste de paradă.

– Ne ciocnește cap în cap

Și ne zvârle coaja-n stradă…

– Ce rușine!

– Ce dezastru!

– Preferam să fiu omletă!

– Eu, de m-ar fi dat la cloșcă,

Aș fi scos un pui albastru…

– Și eu unul violet…

– Eu, mai bine-ar fi să tac:

Așa galben sunt, că-mi vine

Să-mi închipui că pe mine

M-a ouat un cozonac!…

La Paști

de George Cosbuc

Prin pomi e ciripit și cânt,

Văzduhu-i plin de-un roșu soare,

Și slciile-n alba floare

E pace-n cer și pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!

Creștinii vin tăcuti din vale

Și doi de se-ntâlnesc în cale

Își zic: Hristos a înviat!

Și râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Și-un vânt de-abia clătinitor

Șopteste din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Și pomii frunțile-și scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E liniște. Și din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate

Și clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag și plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-același gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetișor

Neveste tinere și fete,

Bătrâni cu iarna vieții-n plete;

Și-ncet, în urma tuturor,

Vezi șovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu știu că și-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!

Cele șapte bătălii de pe Golgota

de Costache Ioanid

Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.

Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!

I. Lanţurile

Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.

În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce în furtuni se sparg!

Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.

Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.

Destul!’ urlă de sus năprasnic.
Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om… vă pare-atât de groaznic?
Doar nu-s o mie de Cristoşi!

Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,

aduceţi lanţurile toate
ce-i leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.

Şi-apoi în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!’

În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.

Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi… deodată… făr-un geamăt,
Isus cel sfânt… S-a prăbuşit.

Porni un vaiet în mulţime.
Isus… Isus… era înfrânt…
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.

Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul munte nevăzut,
acum… s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!…

Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghearele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!…

Vai, unde-s lanţurile, unde?’
strigă, venind de jos, un sol.
Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!…’

Mărire!’ Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!

Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa cea dintâi.

II. În ascuns

Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.

O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?’

Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.

Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.

Isus putea să strige: Eli,
arată-Mă din nepătruns!’
Şi-n locul omului durerii’,
în locul Mielului străpuns,

cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!

Dar nu, Isus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?

*

Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,

I-a zis: Dezbracă-Te şi-aruncă!’
Şi-a tresărit uşor Isus.
Dezbracă-Te … Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus…

Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!

Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!

Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.

Însă… cămaşa necusută…
lucrată dintr-un singur fir…
cu-atâtea bucurii ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,

cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul de neprihănire
şi semnul sfintei unităţi,

ce greu cămaşa se desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat…

Isus simţi venind deodată
ecoul unui vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
Opreşte-Te! Ai dat prea mult!’

Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!’

Nu-i tot… ‘ Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar…

Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.

IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ…

Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;

cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.

Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.

Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi… boc!… boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor…
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.

Şi bate iar… boc! boc!… ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ…
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!… Boc!… ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.

Boc!… Boc!… Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!

Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.

sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!

A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.

V. Doctorii

Acum Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.

Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?

Hei, Tu, profet al învierii…’
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.

n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!’

Nu eşti Ben-David?’ spune altul,
eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?’

Nu eşti Mesia din vecie?’
rânjeşte unul din tâlhari.
Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?…’

Prea mult!’ Satan din nou încearcă.
Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!

Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!’

Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!…’

Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
Hei, tu, tovarăş de osândă,
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt…

ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat…’

Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
Tu… azi… vei fi cu Mine-n Rai…’

Voi, fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!

VI. Eli!… Eli!…’

Deodată… c-un fior… mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus…

Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.

Eşti vinovat!’ striga oştirea.
Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!…’

Eli! Eli!…’ se-aude-n bezne.
Eli! Lama Sabactani!…
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?

Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!’

O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!

S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!

A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!

VII. Ultimul vrăjmaş

Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!…
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.

Dar… ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări… se-arată…
cu ochi adânci, cu chipul pal…
Se-opreşte o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.

Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: Ava!’
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!’

Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus…
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!

Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.

A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.

*

Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.

Sursa foto: 123rf.com