Te-ai întrebat vreodată de ce se bate toaca la Biserică? Ei bine, toaca are propria poveste și este una foarte interesantă. Acest instrument de lemn datează din secolul al VI-lea și a apărut cu mult înaintea clopotelor. Cum s-a extins folosirea ei în întreaga Biserică Ortodoxă și cum a devenit această practică una folosită pe scară largă îți vom explica în cele ce urmează.
Ce este toaca
Pentru cei care nu știu, toaca este un instrument de percuție care se folosește în liturgica ortodoxă. Biserica Ortodoxă folosește toaca și clopotele ca unice instrumente muzicale.
Mai exact, toaca este făcută dintr-o scândură de lemn (uneori este făcută și dintr-o placă groasă de fier încovoiată) în care se bate cu unul sau două ciocane mici pentru a chema oamenii la rugăciune.
Dar nu se bate oricum, ci în mod ritmic, iar în funcție de locul în care este lovită, sunetele au înălțimi diferite și se creează o linie melodică.
Dar există două feluri de toacă: una fixă și una portabilă.
Cu toaca portabilă se înconjoară mănăstirea sau biserica și este o scândură lungă de 2 sau 3 metri și lată de 20 de centimetri.
Călugării sau călugărițele o țin de mijloc cu mâna stângă, în timp ce în mâna dreaptă au un ciocănaș cu care bat în ea.
În schimb, toaca fixă se bate cu ambele mâini. De exemplu, toaca de fier se bate la ocaziile speciale precum sărbătoarea Învierii Domnului, odată cu clopotele. În aceste ocazii nu se bate toaca de lemn.
De ce se bate toaca
Toaca se bate pentru a chema credincioșii la slujbă sau la rugăciune. Este semnalul că va începe slujba și aceștia trebuie să se adune la biserică.
Este făcută din lemn pentru că acesta este strâns legat de crucea pe care a murit Iisus.
Toaca se bate și între Joia Mare și Paște, când nu se trage clopotul.
În timp ce toate bisericile din țară au clopot, doar câteva dintre acestea au și toacă. De regulă toaca este folosită de biserica și lăcașe de cult sau mănăstiri mai vechi.
Toaca și clopotul anunță începutul slujbei, dar are și un rol spiritual.
În liturghia ortodoxă, toaca are un rol de delimitară temporală – trecerea de la timpul profan la cel liturghic, și spațială – delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurul bisericii cu toaca.
De regulă, toaca se bate în jurul orelor 15:00-16:00, la apropierea slujbei de seară.
O tradiție spune că toaca ar fi, de fapt, ultima scândură care i-a rămas lui Noe după ce a terminat de construit corabia. Noe ar fi bătut în ea ca să cheme animalele pe arcă.
„Toaca poate fi privită ca o jertfă de rugăciune adusă lui Dumnezeu. Toaca are acest minunat rol de a-l chema pe om la convorbirea cu Dumnezeu; printr-un simplu sunet, atât călugării, cât și oamenii de rând înțeleg nevoia ființei plăsmuite de a reintra în dialog cu Cel care a creat-o, adică nevoia rugăciunii. Toaca este cu adevărat rugăciune, deoarece omul care o bate este chemat la o stare de contemplare, la o stare de jertfă, pentru că în mâinile lui stă binecuvântarea vieții liturgice.Toaca se bate de obicei la începutul slujbelor bisericești sau în momente mai însemnate ale slujbelor’, a explicat părintele Iosif Moldovan.
Istoric
Există mențiuni despre toacă din lumea creștină încă din secolul VI. Toaca a fost menționată înainte de clopot și era confecționată din lemn de fag sau alte tipuri de lemn în funcție de sunetele ce se voiau a fi atinse.
Toaca apare în „Peștera Comorilor’, un text apocrif sirian din secolul V sau VI.
În cadrul unei legende apare semnificația folosirii toacei. După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i-ar fi poruncit să construiască un lemn de „trei coți lungime și un cot lățime’ și un ciocan din același lemn.
Lui Noe i s-a spus să bată în el cu ciocanul de trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara, după ce soarele apune, ca să îi adune pe oameni și să îi avertizeze că vine potopul, îndemându-i să se pocăiască.
Această legendă, conform Wikipedia, a fost folosită de Blaga în piesa Arca lui Noe.
Ideea unui instrument care să-i cheme pe credincioși la oratoriile zilnice pare să provină de la creștini, care, mergând pe străzi sau în interiorul unei mănăstiri, loveau o scândură de lemn cu un băț mic de lemn sau cu un ciocan pentru a indica ora slujbei.
Instrumentul este menționat pentru prima dată în jurul secolelor al IV-lea sau al V-lea în surse scrise, dar originea sa exactă rămâne necunoscută.
Toaca a fost înlocuită mai târziu cu clopotele atunci când acestea au fost adoptate de creștini, dar limba arabă a păstrat același cuvânt pentru a desemna toaca și clopotul.
Acest lucru creează o confuzie adesea vizibilă în traducerile textelor arabe timpurii, în care nāqūs este tradus prin „clopot', chiar dacă clopotele nu fuseseră încă introduse.
Toaca abia dacă a supraviețuit introducerii clopotelor, iar astăzi mai poate fi întâlnită rar în bisericile din România, în rândul unor comunități creștine ortodoxe de pe Muntele Athos sau din Ierusalim.
Aceste vestigii ne permit totuși să ne facem o idee despre ritualul din trecut, căci tradițiile adânc înrădăcinate nu se modifică cu ușurință și păstrează adesea vechile trăsături.
În cazul toacei, au fost identificate ritmuri complexe și diverse în diferite mănăstiri, ceea ce indică o lungă istorie a proceselor de distincție între comunitățile creștine.
Chiar dacă tradiția s-a schimbat, ne putem imagina cu ușurință, atunci când auzim astăzi toaca, că acest sunet profund din lemn, cu variațiile sale surprinzătoare, părea atractiv – și, prin urmare, adecvat – pentru a-i chema pe credincioși la o datorie religioasă.
„Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar și ca un cântec de durere și de bucurie, vestind odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere’, a spus părintele Constantin Galeriu despre acest instrument, în încercarea de a îl defini.
Toaca, o tradiție vie în mănăstirile pe Muntele Athos
Există o regiune autonomă în Grecia care găzduiește „Sfântul Munte', unul dintre cele mai sfinte locuri pentru creștinii ortodocși.
Aproximativ 2.000 de călugări trăiesc acolo. Dar oricine îi poate vizita, atâta timp cât este bărbat. Singura modalitate de a ajunge în Sfântul Munte este cu vaporul. Asta pentru a ajuta la menținerea la distanță a ceea ce locuitorii Muntelui Athos numesc „lumea.'
Credincioșii creștini ortodocși spun că a te ruga pe Muntele Athos înseamnă că rugăciunile tale sunt mai aproape de Dumnezeu.
Pelerinii sunt bineveniți să se alăture călugărilor în orele lor de rugăciune zilnică. De asemenea, sunt liberi să se odihnească, să admire frumusețea naturală dramatică și arhitectura bizantină vie.
Pelerinii participă la cele două mese zilnice ale călugărilor. Nu există prea multe discuții, deoarece mesele durează exact 10 minute. Unii oameni petrec zile întregi mergând pe jos de la o mănăstire la alta. Pentru credincioșii ortodocși, o vizită aici înseamnă întărire spirituală.
De obicei, vizitatorii primesc „vize' pentru patru zile. Mâncarea și cazarea sunt gratuite. Dar diferitele mănăstiri au afaceri pentru a ajuta la acoperirea cheltuielilor, inclusiv a costurilor enorme de întreținere a instalațiilor străvechi.
La aceste mănăstiri încă se folosește toaca pentru a anunța slujba de seară. Un călugăr bate cu ciocanul în scândura de lemn, chemându-i pe ceilalți călugări și vizitatori la slujba.
Muntele Athos păstrează vechea chemare la rugăciune, cunoscută sub numele de toacă, despre care unii spun că datează din vremea când Noe a chemat animalele în arcă.
Se spune că cine bate toaca face legătura între pământ și cer, între uman și divin. De asemenea, pentru a bate toaca ai nevoie de îndemânare și studiu și nu oricine o poate face, chiar dacă la prima vedere pare foarte simplu.
Cum se bate toaca
Bătutul toacei se face ritmic și poate fi făcut în mai multe feluri, locuri sau cu mai multe rosturi. Toaca mică de lemn se bate înconjurând biserica pe partea dreaptă, iar pe fiecare latură a bisericii se face o oprire și trei mătănii.
Toaca mică se bate și în cadrul procesiunilor creștinilor, folosindu-se un singur ciocănel de lemn.
Toaca mare de lemn se poate bate și deodată cu clopotul. Se bate cu două ciocănele de lemn.
Toaca de metal se bate doar în anumite momente speciale ale slujbei sau la sărbători mari precum Paștele.
La Înviere nu se bate toaca de lemn, ci doar cea de fier. Între Joia Mare și noapte de înviere, clopotele nu se mai trag, ci se înlocuiesc cu toaca. Se spune că bătaia toacei amintește de cuiele care au fost bătute în mâinile și picioarele lui Iisus, când a fost răstignit pe cruce.
Dar aceasta este și simbolistica lemnului, care aduce aminte de lemnul Sfintei Cruci și de însemnătatea acesteia.
Toaca nu s-a bătut la fel peste tot. Ea se bătea diferit în mănăstiri față de alte biserici din lume.
De exemplu, la mănăstire, toaca se bătea pe tot parcursul anului, nu doar înainte de Paște și între Joia Mare și noaptea de Înviere.
În zilele noastre, toaca poate fi bătută concomitent cu trasul clopotelor. De regulă, în bisericile care dețin o toacă se bat alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.
Sursa foto: Shutterstock.com