Stela Bizdu este, fără îndoială, o femeie puternică! A fost victima unei tragedii, provocată de teribilismul unui tânăr șofer, și doar voința destinului a făcut ca ea să mai rămână în viață. Nu i-a fost deloc ușor să depășească dubla traumă, fizică și psihică, dar, acum, Stela a renăscut și parcă este mai frumoasă și mai puternică decât oricând! Iar povestea ei va smulge sigur multe lacrimi…
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE MARTIE, GRATIS, AICI!
Stela, mi-ai spus că te-ai simțit foarte bine la ședința foto și își mulțumesc și cu această ocazie, că ai acceptat invitația noastră! Cum a fost la ședința foto, mai ales că l-ai avut alături pe soțul tău?
Mulțumesc si eu pentru propunere! Minunat! Îmi place foarte mult să fiu în această ipostază, comparativ cu Mihai, care o face doar de dragul meu și atât! (zâmbește) Cu toate că a fost un pic obositor pentru mine în starea de față, am fost cumințică și sper că am dat curs cerințelor fotografului și stilistului. Iubesc moda și tot ceea ce ține de stil!
Mi-ar fi plăcut să pot purta tocuri cu ușurintă și în realitate, nu doar pentru poză. Imaginile pe care le vedeți sunt rezultatul răbdării lui Mihai și a echipei VIVA!, care m-au ajutat să-mi țin echilibrul și să nu cad, întrucât această proteză nu-mi permite să port tocuri în adevăratul sens al cuvântului. Atmosfera a fost una foarte relaxată, cu glume, râsete și chicoteli. Mi-a plăcut să lucrez cu profesioniști și sunt foarte mulțumită de ce a ieșit!
Stela Bizdu, accident ca în filmele de groază
Stela, într-o zi care părea că nu prevestește nimic rău, ai fost victima unui accident care… ți-a schimbat viața radical, într-o fracțiune de secundă. Aș vrea să le povestești și cititoarelor noastre cum s-a întâmplat…
Pe 7 iulie 2018 s-a întâmplat tragedia. După o zi de shopping nereușită, în timp ce coboram din mașina parcată regulamentar pentru a pune niște pungi în portbagaj, după ce m-am asigurat, un alt vehicul a venit în viteză de pe banda a treia și mi-a smuls piciorul de la gleznă. În mașină eram însoțită de sora mea, cele două nepoțele și fiul meu. Mama se afla pe trotuar. Au urmat momente critice, ca într-un film de groază, numai că totul era real, iar eu aveam rolul principal.
Ți-ai pierdut cunoștința atunci? Înțeleg că ai stat în comă indusă…
Da, câteva secunde nu știu ce s-a întâmplat cu mine. M-am trezit pe jos, auzeam țipetele surorii mele, ale mamei și îi vedeam pe copii încremeniți în mașină. Nu simțeam nicio durere atunci, dar vedeam sângele cum țâșnește ca din fântână.
Acum, la aproape trei ani distanță, care sunt primele gânduri care-ți vin în minte, când te gândești la accident?
Nu mi-aș fi putut imagina vreodată că i se putea întâmpla așa ceva cuiva, darămite mie. Sunt recunoscătoare că am rămas în viață și că am fost singura care a avut de suferit în urma acestui accident.
Cât timp ai stat în spital și câte operații ai suferit în total?
O lună am stat în spital, însă am avut nevoie de îngrijiri medicale mai mari de 100 de zile. În prima zi, imediat după accident, au făcut intervenția de urgență, mi-au curățat piciorul, iar a doua operație a fost necesară pentru a mai șlefui bontul (piciorul) și a-l pregăti pentru protezare. Amputația este la nivelul gambei acum.
Ai folosit cârje?
Am folosit cadru la început, deoarece îmi era teamă să nu cad, stând într-un picior și nefiind pregătită psihic și fizic pentru așa ceva. Nu puteam să-mi țin echilibrul la început. Ulterior, după multe ședințe de recuperare, am folosit și cârjele.
Citește și: Michele Morrone, bărbatul fatal din filmul „365 Days’:„Am rude în România’/ Interviu EXCLUSIV
Stela Bizdu: „Șoferul nu m-a contactat niciodată’
Ce ai simțit când ai ajuns acasă pentru prima oară după două luni de spitalizare?
Nu voiam să mă întorc acasă, cu atât mai puțin să mă vadă copilul în această ipostază de mamă fără un picior. Dorul pentru el era nemărginit, dar nu puteam să dau ochii cu el. Gândeam că nimic nu va mai fi cum a fost. Eram tristă și deprimată, fără a vedea o cale de ieșire, voiam să mă închid între patru pereți și să rămân acolo.
„Eu nu am auzit și nu am văzut nimic, dar oricum intra în noi, nu aveam ce face. Însă m-am gândit că, dacă ieșeam cu două secunde înainte din mașină, probabil că nu mai eram…, spuneai tu, într-un interviu. Când ai realizat, prima oară, că puteai să nu mai fii?
Chiar în acele momente credeam că viața mea s-a sfârșit pe loc. Îmi aduc aminte că am închis ochii și m-am întrebat: Am murit? Am supraviețuit datorită unui tânăr care a improvizat un garou dintr-o curea și căruia îi rămân recunoscătoare.
Ce s-a întâmplat cu șoferul care te-a accidentat? Ce pedeapsă a primit? Ai vorbit vreodată cu el?
Dosarul este în faza de urmărire penală, după doi ani și jumătate încă nu a fost trimis către tribunal, dar eu am încredere în instituțiile statului că își fac datoria. Cât despre șofer, nu m-a contactat niciodată.
Știm cu toții cum este birocrația, în România… Ce ne poți spune despre asta? Primești vreun ajutor de la stat, în ce constă?
Offf… birocrația din România! Este un subiect mult prea complicat și stufos… Ar trebui să facem un interviu separat. Pe scurt, suntem umiliți în țara noastră. Da, primesc un ajutor de la stat, o indemnizație de handicap în valoare de 375 de lei lunar. Pot spune că sunt un caz fericit! Există și indemnizații de handicap mai mici.
CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL ÎN NUMĂRUL DE APRILIE AL REVISTEI VIVA! REVISTA SE GĂSEȘTE DEJA LA PUNCTELE DE DIFUZARE A PRESEI.