Un suflet sensibil. Un om bun. O femeie înzestrată cu un talent al frumosului, care a muncit enorm și pentru care niciun câștig nu este mai important decât liniștea familiei sale. Cristina Joia, artistul plastic de la „Visuri la cheie (PRO TV), ține piept tuturor provocărilor cu un optimism rar întâlnit. Haideți să o cunoaștem mai bine!
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE AUGUST, GRATIS, AICI!
Îți era dor să te reîntorci la filmări sau ai profitat de timpul petrecut acasă, alături de ai tăi?
Și una, și cealaltă. M-am bucurat foarte mult de perioada asta pentru că am avut timp să mă conectez cu familia. Realizezi care sunt prioritățile. Eu am făcut lucruri pentru care nu aveam timp și le lăsam de pe-o zi pe alta. Dar, la un moment dat, simți așa că bați un pic pasul pe loc și te gândești cu îngrijorare că această perioadă de carantină a apărut în cotidianul tuturor, sursa nefiind una fericită. E adevărat că ne-a adus mai aproape, ne-a făcut să înțelegem că suntem vulnerabili planetar. Nu știu dacă, ieșind din carantină, problema continuând să existe, oamenii au înțeles niște aspecte… Am sentimentul că nu s-a întâmplat. Eu am crezut că perioada de izolare o să-i facă pe oameni să fie mai umani, mai empatici. Pentru că realizezi că mașina din fa a blocului sau contul din bancă nu te mai ajută cu nimic în momentele alea și sunt alte lucruri care contează.
Spuneai la un moment dat că ai acceptat proiectul „Visuri la cheie' abia după ce fiul tău a mai crescut și nu mai era așa dependent de tine. Acum, că ați stat din nou foarte mult timp împreună, este iar „lipit de tine sau nu mai e așa mămos?
Nu mai este atât de mămos. Sunt etape și etape în dezvoltarea unui băiat, dar a fost un timp de care ne-am bucurat amândoi. Oricum, nu putem compara perioada când mi s-a propus prima oară să fac parte din proiectul „Visuri la cheie, când Andrei avea doar trei ani. Atunci era dependent de dragostea mea și de tot ce-i puteam oferi. Acum avem momentele noastre, dar, pentru că a crescut, are și el cercul lui de prieteni, are ocupațiile lui. Este mult mai independent, iar dacă eu sunt plecată o zi la filmări, nu o mai simte ca pe un abandon.
Puțini știu că nu ești mama biologică a micuțului tău. El a aflat sau așteptați să mai crească pentru a-i spune povestea?
Copilul tău nu-ți aparține, chiar dacă ești mama lui biologică sau nu. Este important să-l privești ca pe o entitate separată, nu este un bun. Tu asiști la evoluția lui. În primul rând, eu și soțul meu nu ne-am fi început relația cu băiatul nostru printr-o minciună. Fiecare face cum consideră și cum simte, dar eu cred că este un șoc și o traumă pentru un adolescent, de exemplu, să afle că a fost adoptat. S-ar putea să conteste tot ce i-au spus părinții până în acel moment și este un lucru foarte greu de gestionat emoțional.
Depinde și cum îi spui. Dacă vorbești cu el la trei ani și-i prezinți și asta ca pe o poveste, în momentul în care, laș ase ani, vine cineva și-i spune: „Eu știu că tu ești adoptat, el o să zică: „Așa, și?. Noi i-am povestit lui Andrei că suntem suflete-pereche, că ne-am rătăcit un pic la începutul vieții, dar că trebuia să ne întâlnim. Și că nu contează prin trupul cui a venit el în lumea asta, pentru că sufletul nu ține neapărat de trup, iar sufletele noastre trebuiau să se întâlnească. Spunându-i așa, ca pe o poveste, a înțeles și, pentru el, nu este un stigmat cuvântul „adoptat. E ca și cum i-aș spune că are ochii căprui.
CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL ÎN REVISTA VIVA! DE SEPTEMBRIE, CARE SE GĂSEȘTE LA PUNCTELE DE DIFUZARE A PRESEI.
Citește și: Mesajul transmis de Oana Roman, după ce a aflat că Adelina Pestrițu are coronavirus:„Târziu am aflat că…’
Sursa foto: PR, Facebook