Viața lui este, deja, subiectul unei cărți, dar soarta nici că-l lasă în pace. Tocmai când credeam că s-a liniștit, și el, în sfârșit, Cătălin Botezatu a avut parte de cea mai grea cumpănă: o boală cumplită, care te face să simți fiori pe șira spinării numai când îi auzi numele. Da, Bote a învins cancerul, și acum, după această încercare, chiar și-a găsit puterea să vorbească deschis despre absolut toate greutățile. Și n-au fost deloc puține…
Ai trecut, recent, printr-o cumpănă grea, poate una dintre cele mai grele ale vieții. Spune-ne tu, cum au fost ultimele luni?
Într-adevăr, în ultima perioadă, am trecut printr-o perioadă a vieții mele extrem de grea, printr-o cumpănă fantastică, pentru că, așa cum am povestit, am trecut razant, dar razant, pe lângă cea de care ne temem cu toții, dar care, la urma urmei, face parte din acest circuit al existenței noastre, moartea. Așadar, mi-a fost greu, pentru că nu este ușor să afli dintr-odată – spun dintr-odată, pentru că eu sunt un om care se controlează permanent, aș spune că sunt obsedat de analize, și de analize amănunțite – că am cancer. Stai liniștit așa și, dintr-odată, te trezești că, în urma unei simple analize și a unui simplu apendic inflamat, afli că ai o tumoare de natură cancerigenă, ai cancer. Efectiv, în momentul acela, poate alți oameni ar fi reacționat negativ, ar fi plâns, ar fi urlat. Eu doar am întrebat: „Care e următorul pas? Pentru că eu cred că, în astfel de momente, oamenii trebuie să fie pozitivi și să găsească soluții. Eu nu am privit boala asta ca pe una fatală. M-am și ferit să îi spun numele, spuneam că am niște tumori, că sunt niște celule rele, cred că era o formă de negare cumva în subconștientul meu.
Numai un om care are parte de probleme serioase de sănătate știe ce e în mintea și în sufletul lui. Care au fost gândurile tale când ai auzit… cancer?
M-am gândit că trebuie să fac ceva, absolut orice să înving boala, pentru că mai am multe de realizat. M-am gândit la proiectele mele, pe care nu le-aș putea duce până la capăt. Mă gândeam la Paris, pentru că trebuia să plec la Paris, la Săptămâna Modei, și prietenii mei îmi spuneau: „Ai înnebunit? Nu se mută Parisul de acolo și, nu în ultimul rând, mă gândeam că, până la vârsta asta, am demonstrat că sunt un luptător și că pot învinge aproape orice. În mintea mea părea o luptă mult mai ușoară decât a fost, eu chiar credeam că o să mă operez și gata, am terminat cu problema, mă recuperez repede, nu trebuie să amân foarte multe proiecte care erau în derulare și stabilite de luni de zile. Nu m-am gândit că e chiar așa complicat… Că recuperarea e grea, că o intervenție poate trage după ea alte intervenții, că am să stau cantonat în spital așa mult… Am fost rupt de tot o perioadă, nu am avut deloc contact cu lumea din exterior, nu am avut acces la telefon, fiindcă interfera cu aparatura la care eram conectat. De aceea, am panicat foarte mulți apropiați. Eram în spital în Turcia, nu mă puteau suna, eu nu răspundeam cu săptămânile la mesaje… Cu cancerul nu este de joacă, dacă nu ai toate resursele necesare, pentru că, la urma urmei, să nu fim ipocriți, trebuie să te adaptezi repede, trebuie să ajungi la un spital performant și să ai bani. Dar, repet, gândurile mele au fost că trebuie să-l înving, că trebuie să fac orice, dar orice, să merg mai departe și, nu în ultimul rând, să ajut oameni prin sfaturile și prin experiența prin care eu am trecut.
Puțini știu că te-ai mai confruntat în trecut cu aceeași problemă de sănătate. În 2010, ai declarat, într-un singur interviu, că ai mai avut o operație la colon, în urmă cu 18 ani, la vremea respectivă… Cum ai privit atunci această încercare?
Da, la vremea respectivă a mai fost, dar într-o formă ușoară, o formațiune tumorală, operată cu laser undeva la Detroit. Pe aceea nici nu am pus-o la socoteală, pentru că a fost atât de simplu, nu am fost „măcelărit, ca acum. Gândiți-vă că mi s-au efectuat patru operații în mai puțin de trei săptămâni și abdomenul meu arată ca și cum ar fi un câmp de luptă sau o țintă la care se trage încontinuu. Deci, ceea ce mi s-a întâmplat cu ani în urmă a fost apă de ploaie față de ce se întâmplă acum. Acum am făcut complicații conexe, pentru că sunt cardiac și am probleme cu coagularea sângelui… Dar, să știți, o spun cu mâna pe inimă pentru toți cei care trec poate prin situații similare cu a mea, nu am privit boala asta nicio secundă ca pe una nevindecabilă, și m-a ajutat că nu am căzut psihic decât pe termen scurt. Da, am avut momente de deznădejde când vedeam că nu pot să beau apă singur, că nu pot să merg decât susținut, că nu mă pot ridica din pat singur… Dar am știut că o să fiu bine și psihicul ajută mult să te recuperezi.
Cum te-ai îmbărbătat să treci și a doua oară peste acest hop?
În primul rând, mi-am sunat consilierul medical, pe Eva Pavel, care îmi este alături de ani și ani de zile. Am trimis analizele în toată lumea, pentru a avea o mie de opinii, după care am început imediat să iau măsuri și să mă pregătesc, efectiv din toate punctele de vedere, pentru ce va urma. N-a fost nevoie să mă îmbărbătez. În astfel de momente, și când am avut problemele cu inima, când am probleme sau când sunt bolnav, nu spun nimănui, nu vreau să afle nimeni. Într-un final, se află… Iar acum, fiind atât de grav, lumea a aflat și prietenii au fost alături de mine. Dar, altfel, nu aș fi spus nimănui și aș fi mers singur. E mai ușor să treci singur prin stările astea de confuzie, nu mi-am dorit să fiu văzut așa, nu mi-am dorit trafic la spital, nu mi-am dorit să vorbesc, nici nu aveam voie, dar nu mi-am dorit, sincer vă spun. Mi se părea că e o luptă a mea cu boala și trebuie să o duc singur. În plus, imunitatea mea după HIPEC (chimioterapia aceea localizată) era foarte slabă, contactul cu orice microb putea să fie fatal, așa că accesul la mine era restricționat de medici.