Au trecut 19 de ani de când Alexandra Ungureanu a devenit cunoscută pentru calitățile sale vocale, talentul desăvârșit. Vedeta își amintește cu emoție de primele sale apariții, de cum a luat naștere pasiunea pentru muzică, încă din copilărie. Fosta concurentă de la Bravo, ai stil! Celebrities ne-a vorbit despre debutul în muzică și ce înseamnă scena pentru ea.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE NOIEMBRIE, GRATIS, AICI!
Alexandra, încă nu mă pot hotărî ce să te întreb mai întâi: cine ți-a insuflat dragostea pentru muzică sau cine ți-a insuflat dragostea pentru modă, pentru că văd că te pricepi la ambele în egală măsură. Drept urmare, hai s-o luăm cronologic…
Cu siguranță, muzica este dragostea supremă, dar se leagă foarte strâns una de alta. Și felul în care te îmbraci este tot un mod de exprimare care poate fi dus la nivel de artă. De când am participat la „Bravo, ai stil! Celebrities, mi-am dat seama că țin la unele outfituri prezentate ca la piesele mele muzicale. Îmi transmit emoții și mă transportă în orice dimensiune, cât mă duce imaginația.
Alexandra Ungureanu: „Părinții m-au încurajat și susținut pe drumul ăsta'
Ca să revenim, eu cânt de foarte mică, părinții mei erau mari iubitori de muzică și m-au încurajat și susținut pe drumul ăsta, când au înțeles că am un talent special. Mama mea este învățătoare, are ureche muzicală și o voce foarte plăcută. Ea a fost primul meu manager, foarte pricepută, de altfel. Nu aveam nici prea mulți bani, nici relații, dar prin îndrăzneala și dorința de a ne depăși condiția a reușit să deschidă ușile unor oameni importanți, începând din Onești, orașul meu natal, până în Capitală. Dar a avut și marfă bună (adică eu). (zâmbește)
Tata era un fel de tour manager, omul din umbră, vorbea mai puțin, dar ne organiza pe amândouă și avea grijă să fim punctuali întotdeauna. Știa să gestioneze foarte bine situațiile de criză; eu cu mama, fiind mai pătimașe, ne pierdeam mai ușor cu firea în tumultul ăsta de emoții pe care-l presupune viața artistică, chiar la început fiind. Poate alți copii nu au avut parte de genul ăsta de susținere și încurajare pentru lucrurile înspre care au simțit chemare, așa că mă simt norocoasă că am avut acest sprijin și le datorez enorm alor mei. Îmi face întotdeauna plăcere să povestesc despre etapa asta din viața mea, mai ales că tata nu mai este, din 2007, și de multe ori când urc pe scenă mă gândesc la el și la cât de mândru era de mine.
Alexandra Ungureanu: „Angelea Similea a fost o inspirație'
Am crescut cu muzica ușoară românească și cu soliștii vremurilor respective. Preferații mei erau Angela Similea și formația Savoy. Dacă stau bine să mă gândesc, Angela a fost o inspirație și pe partea vestimentară, pentru că era o apariție cu totul specială, cre se decupa din griul acelor vremuri. Gustul ăsta pentru a fi diferit, pentru a ieși în evidență, mi l-a cultivat tot mama. Ea nu era neapărat o fashionistă, dar avea ochi pentru lucrurile de calitate și nu-i plăceau uniformele și conformismul.
Țin minte că și la școală eram o apariție, purtam niște gulere de macramé pe care mi le făcea ea și niște funde supradimensionate, mă remarcam ușor. Primele ținute de scenă au fost făcute la cele mai pricepute croitorese din oraș sau reperam rapid magazinele cool care se deschideau, sau mai pescuiam piese interesante de prin second hand-urile care aduceau marfă din Germania. Posibilitățile nu erau foarte mari în acea vreme, într-un oraș mic de provincie.
Alexandra Ungureanu: „Nu aveam suficientă încredere în mine'
Îți amintești cum a fost la debut? Ce ai simțit prima oară când ai urcat pe o scenă?
Când eram mică de tot, eram foarte dezinvoltă. Mă „antrenam pentru scenă dând spectacole pentru vecinii de pe scară, pe muzica Angelei Similea, pusă la pickup. Nu mai am amintirea aceea a lipsei de emoții în fața audienței. După debutul la serbarea școlară, din curtea școlii, am început să particip la festivaluri-concurs, în fața juriilor, iar atunci cântatul era ceva cu care trebuia să performez vocal, iar bucuria de a fi în fața publicului și a transmite a fost mult alterată. Deși eram bine pregătită, făceam canto de la 6 ani, nu aveam suficientă încredere în mine și emoțiile mă copleșeau într-un mod distructiv, pe scenă eram departe de adevăratul meu poten ial. Am ajuns să mă gândesc dacă e potrivit să merg mai departe, dacă ăsta e drumul meu și, după fiecare moment de cumpănă, îmi reveneam și îmi regăseam entuziasmul pentru a continua, muzica era în mine.
Au trecut mulți ani și foarte multe experiențe până să pot depăși această etapă de trac extrem. Și azi mai am emoții, intru în lumina reflectoarelor cu palmele reci și transpirate, dar emoția e frumoasă, mă conecteză cu publicul și cu poveștile pe care le cânt, se creează o magie care nu poate fi descrisă în cuvinte și e singurul loc din lume în care mă simt supraom, accesând o putere pe care nu mi-o știu, în afara scenei.
Alexandra Ungureanu, despre debutul în muzică și primii ani alături de Crush
Care consideri că a fost momentul din carieră în care eforturile ți-au fost răsplătite pe deplin?
Primii ani din proiectul Crush au fost ca o răsplată pentru toți anii de încercări, muncă, speranță, deziluzii, abandon și luat de la capăt. Au fost cei mai frumoși ani, ca prospețime, entuziasm, și un succes îmbătător. Mai departe, au fost și victorii nemeritate, rezultate obținute din inerție, dar și multă muncă urmată de eșec total. Niciodată nu știi ce-ți rezervă viitorul în acest domeniu. (zâmbește)
Citește și: Boala neștiută de care suferă Alexandra Ungureanu.A descoperit în urma unor investigații de rutină
Citește și: Cum a început relația dintre Anca Serea și Adi Sînă:„Până la urmă, i-am picat în plasă, dar după mult timp’
Alexandra Ungureanu: „Numai eu știu cât am suferit'
Dacă nu mă înșel, primul tău succes muzical a fost o piesă în videoclipul căreia tu… nu ai apărut. Cât de frustrant ți s-a părut, la vremea respectivă, că ți se auzea doar vocea?
Primul hit pe radio cu vocea mea a fost „Emoții, piesa celor de la Sistem, compusă de Moga. Nu numai că nu am apărut în clip, dar piesa nu a fost promovată ca o colaborare și nu se știa cine cânta. La vremea respectivă, nu înțelegeam deloc acest gen de proiect, nu știam că și afară se folosesc voci de studio despre care nu vorbește nimeni niciodată, se aude acolo o fată și i se spune că este DJ cutare și atât.
Sistem era o trupă de percuționiști care venea cu ceva nou pe piața românească, foloseau butoaie și alte instrumente neconvenționale și show-ul lor nu era gândit pentru a avea o solistă. Desigur, numai eu știu cât am suferit, când auzeam piesa peste tot și eu treceam pe stradă, în continuare, în anonimat. Din fericire, timbrul meu a atras atenția multora și, până la urmă, chiar mi-a prins bine acel mister care a învăluit „vocea din butoi la început.
INTERVIUL INTEGRAL SE REGĂSEȘTE ÎN VIVA! DE NOIEMBRIE!
Sursa foto: Facebook