Jobul ei este să răspândească binele în lume, iar viața i se învârte în jurul activităților de fundraising. Iată pașii pe care i-a urmat Veronica Soare pentru a ajunge specialistă în binefacere.
Poate că i se datorează numelui prevestitor, poate că este vorba de întâmplarea care a marcat-o în copilărie sau poate este, pur și simplu, pentru că nu știe să spună „nu'. Cert este că Veronica Soare a transformat acțiunile caritabile, activitatea de fundraising și, în general, faptele bune într-o oportunitate de a face minuni pentru cei aflați în nevoie, prin idei inedite și dorința de a demonstra că oricine poate construi o lume mai bună, oricât de mult sau de puțin ar contribui. Veronica pare să fie un personaj unic în peisajul autohton: deși a strâns peste 120.000 de lei doar în ultimii doi ani, prin evenimente de fundraising, ea încă se consideră o simplă fată care se joacă în grădina „copiilor mari', dominată de ONG-uri renumite.
S-ar putea să o cunoști după emisiunea de la Smart FM, „La minuni înainte!', poate ai dat peste site-ul ei, minuni.ro, sau poate ai auzit de aventurile ei pe Camino de Santiago. Mulți, însă, nu îi știu povestea și nu au aflat ce înseamnă Veronica Soare pentru atâția oameni, fie ei orfani, nevoiași sau, pur și simplu, prieteni la ananghie. Veronica ar putea scrie manualul despre cum să faci fundraising în România, pornind de la simpla dorință de a face bine, și cam asta face prin blogul ei. Însă povestea ei merită spusă de la cap la coadă și împărtășită în cât mai multe cercuri, pentru a servi drept exemplu că jobul de om bun i se potrivește fiecăruia.
Veronica Soare s-a născut și a copilărit în Satu Mare, loc în care a trăit și prima experiență caritabilă. La doar 5-6 ani, a simțit nevoia să ajute copiii dintr-un orfelinat, iar la 13 ani a întemeiat prima acțiune de donație. „Primele mele amintiri de când sunt copil sunt despre drumul spre parc, care trecea pe lângă o casă de copii. Înainte să trecem pe acolo cu gașca, părinții noștri ne luau înghețată de la o tonetă care și acum, după mulți ani, mai e acolo. Și noi treceam pe lângă acei copii de la orfelinat și 2-3 erau tot timpul la gard. În mine a rămas toată viața imaginea acelor copii și durerea mea, din inima mea de copil, că eu nu pot să le dau tuturor, că n-am cum să le dau tuturor. Ani mai târziu, durerea asta a făcut ca, în clasa a VII-a, să îi zic mamei că trebuie să vorbim cu toți vecinii, colegii de școală, cu toată lumea, rudenii, să dea toți jucării și lucruri frumoase și haine, să ducem la acea casă de copii. Și am strâns atât de multe, încât am mers la două case de copii', povestește Veronica.
Vezi continuarea AICI
Cel mai nou VIDEO
Urmărește-ne pe 
