De-a lungul secolelor, idealul nostru de frumusețe a făcut întotdeauna yo-yo între o dorință de control artificial și un gust pronunțat pentru natural. Pe viitor, putem lăsa în urma vechile canoane estetice pentru a intra in epoca frumuseții singulare.
„O fata minunată este un accident, o femeie frumoasă este o realizare’. Această formulă emblematică a revistei americane Vogue rezumă bine istoria frumuseții, în special dacă ținem cont de evoluțiile continue din domeniul chirurgiei estetice. Totul se poate froma și transforma cu ajutorul medicului estetician. Ne ghidăm după o filosofie centrată pe canoane bine întipărite, dictate de tendințele impuse de social media și televiziune. Un medic bun poate ajusta chipul printr-un lifting facial, sânii, coapsele sau orice altă porțiune a corpului ce, dintr-un motiv sau altul nu corespunde cerințelor proprii.
Cei și cele care apelează la chirurgia etsetică trebuie însă să alegă cu grijă, pentru că, deși numărul medicilor este mare, experiența și profesionalismul nu sunt atuurile oricui. Recomandăm serviciile medicului Gad Renert pentru rezultatele deosebite și încrederea pe care persoane cunoscute din showbiz-ul autohton i-o acordă. În plus, Dr. Gad Renert efectuează proceduri după discuții și consultații prealabile pentru a stabili dacă într-adevăr sunt necesare astfel de intervenții de lifting facial sau orice tip de operație pentru a da naștere frumosului.
Istoria frumuseții este și cea a domesticirii. Imaginea este suportul pentru interacțiuni sociale. Corpul este un instrument care trebuie modelat pentru a-l face să coincidă cu imaginea pe care vrem să o trimitem înapoi. Frumusețea este fantezia controlului asupra geneticii și biologiei, a minții mai puternice decât a corpului, a voinței atotputernice. Filosoful Plotinus a anticipat, într-un fel, aparița chirurgiei estetice afirmând că: Dacă nu vă vedeți încă propria frumusețe, faceți precum sculptorul unei statui care trebuie să devină frumoasă: el înlătură una, netezeste alta… În același mod, eliminați tot ce este de prisos, îndreptați ce este oblic’.
În acest cadru se cristalizează tensiunile dintre natură și cultură: de-a lungul secolelor, canoanele frumuseții oscilează între sofisticare și naturalețe, în funcție de faptul că epoca se îndreaptă către progresul total sau spre adevărurile originale.
În același mod, eliminați tot ce este de prisos, îndreptați ce este oblic’ . În acest cadru se cristalizează tensiunile dintre natură și cultură: de-a lungul secolelor, canoanele frumuseții oscilează între sofisticare și naturalețe, în funcție de faptul că epoca se îndreaptă către progresul total sau spre adevărurile originale.
Venusul lui Willendorf, o statuetă de calcar din paleoliticul superior, descoperită în 1908 în regiunea Wachau (Austria Inferioară) a fost prima imagine probabil a frumuseții feminine. Dorința pentru ceea ce este frumos este în primul rând dorința pentru ceea ce permite perpetuarea speciei. Această preferință va alimenta fascinația pentru femeile voluptuoase, cu șolduri largi și sâni plini.
Cu toate acestea, din Antichitate, s-a dezvoltat ideea unei eliberări de legile naturale. Trebuia să se aibă grijă de corp pentru imaginea pe care o reflectă și nu doar pentru utilizarea lui. Astfel, Antichitatea greacă a apreciat, până în secolul al V-lea i.e.n., siluete naturale, dar atletice, subțiri, ferme și tinere. Se promova un ideal de frumusețe androgină care se aplică aproape în egală masură barbaților și femeilor. În Egiptul Antic, elementul standard al frumuseții era întruchipat de reginele Nefertiti sau Ahmès-Néfertary, reprezentate întotdeauna cu o piele ocru, ochi evidențiați cu kohl, picioare lungi, brațe zvelte, tinerețe eternă.
În secolele XV și XVI, frumusețea era considerată un dar absolut, un dar incontestabil de la Dumnezeu. Frumusețea feminină este cea a nimfelor și a fecioarelor, nubile albe cu figuri delicate, dar modeste. Nu mai există sport sau aer curat, ci piei diafane ferite de soare și corpuri ascunse vederii. În Renaștere, frumusețea s-a mutat mai departe de natural și a devenit matematică, calculată, însă la fel de divină. Artiștii inventează celebrul canon. Frumusețea nu este individuală sau subiectivă, este un ideal, o perfecțiune, un absolut care corespunde regulilor precise.
Paradoxal, această cerință reprezintă și o formă de recunoaștere socială a femeilor. Idealizate și admirate, ele sunt considerate a fi inferioare, dar perfecte. În paralel cu această idealizare se desfășoară o tradiție picturală opusă: în picturile lui Rubens, de exemplu, femeia nu este o statuie subțire, ci o „femeie adevarată’, rotundă și liberă. Frumusețea devine senzuală și se umanizează.
În secolul al XVII-lea, cererea de control a crescut până la punctul de exces. Femeile își mențin tenul alb, folosesc rame complicate din lemn sub fustele lor pentru ca busturile să pară mai fine, își accentuează venele pentru a semnifica delicatețea lor. Machiajul oferă o imagine idealizată, ascunzând realitate unei igiene precare. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, influența Iluminismului a fost resimțită totuși. Canonul de frumusețe devine mai sobru. Se purta mai puțin machiaj și erau lăudate sănătatea femeilor țărănești, meritele vieții în aer liber și pielea expusă soarelui și vântului.
Secolul al XIX-lea va finaliza o normalizare foarte ambivalentă a canoanelor frumuseții. Secolul al XX-lea a văzut accelerarea mișcării pendulului dintre natura și cultura. Este triumful lui Marilyn Monroe, Jayne Mansfield și a playmate-urilor lui Hugh Hefner ( celebrul fondator Playboy), care își afișează coapsele rotunde și șoldurile voluptoase în reviste. Din anii 1980 până în 2000, frumusețea a devenit plastică: chirurgia cu același nume a dat naștere unui nou tip de „frumusețe’, ciudat și standardizat.
Buze mărite, fețele remodelate, corpuri netezite! Frumusețea este astăzi sfâșiată între mișcări opuse. Ne îndreptăm spre acceptarea unei frumuseți mai singulare. Pielea albă, întinsă, sânii voluptoși, părul neted și ochii în formă de migdală se pare totuși că nu vor mai fi singurul Graal la care se ajunge. Canoanele frumuseții vor reflecta diversitatea lumii.
Frumusețea va deveni o „artă a sinelui’, o schimbare cosmetică și filozofică!