[EXCLUSIV] Christian Sabbagh: “Strada e cea de-a doua casă a mea”

Rar se întâmplă ca în loc să-ţi începi ziua cu o cafea, să o începi cu o colecţie de arme, într-o casă ca o fortăreaţă. Ni s-a întâmplat, totuşi, acasă la Christian Sabbagh (Kanal D), el însuşi o colecţie de amintiri despre misiuni secrete, războaie, copilăria în Beirut şi legea străzii, a doua sa casă.

Una e mai preţioasă ca alta, din toate punctele de vede­re. Sunt arme scumpe, une­le sunt foarte vechi, altele au o istorie aparte, unele au aparţinut unor perso­nalităţi, explică Christian Sabbagh echipei noastre, care, de cum a intrat pe uşă, a vrut, în mod previzibil, să vadă celebra colecţie de arme a jurna­listului. Am văzut arme cât pentru o viaţă, iar când, în sfârşit, am vrut să mă relaxez întorcându-le spatele, am dat cu ochii de un cuţit de colecţie. E, totuşi, fermecător cum armele lui Christian coabitează în armonie cu păpuşile Barbie ale fiicei sale, Yasmine, aşa că din loc în loc mai găseşti şi ursu­leţi de pluş. Probabil că şi ursuleţii sunt doar o „acoperire, Yasmine şoptin-du-mi că după visul de a deveni prinţesa Aurora urmează cel de a fi spion.

Prezentatorul principalului jurnal de ştiri Kanal D se întorsese cu doar o zi înainte dintr-o scurtă şi intensă misiu­ne jurnalistică în Germania, de unde reuşise să salveze o tânără obligată să se prostitueze într-un bordel: „Ştiţi bine că în ziua de azi multe fete sunt date dispărute. Totul a plecat de la dis­perarea unui părinte care m-a contac­tat, mi-a explicat că fiica i-a fost răpită şi a reuşit să-i trimită un mesaj care suna aşa: «tată, salvează-mă că mă omoară». Fata avea vreo 19 ani, a încer­cat să fugă, au prins-o, au bătut-o, i-au luat actele. Aceasta e doar o mostră din viaţa unui jurnalist de investigaţii care are acces la numeroase informaţii importante, nedate publicităţii. A găsit, însă, o formulă de a ne împărtăşi din experienţele lui prin cartea de benzi desenate „Operaţiunea Abou Hassan, a cărei acţiune e plasată în Irak şi care se va lansa în toamnă.

Misiunea în Germania v-a ţinut treaz 72 de ore. Aţi apucat să dormiţi de când v-aţi întors sau am dat noi buzna?

În general, dorm foarte puţin, am şi o vorbă „un om normal doarme într-o oră cât un prost în 10. 3-4 ore de somn îmi sunt suficiente. Bine, trăiesc cu energizant, cu cafea. De vreo 13 ani duc viaţa asta.

Acum stăm de vorbă la o cafea în linişte, iar zilele trecute alergaţi prin Germania şi negociaţi la telefon cu proxeneţii. Când aţi avut cea mai acută senzaţie că nu vă mai întoarceţi acasă dintr-o misiune?

Niciodată, mereu am crezut în mine. Eu nu-s inconştient, eu nu mă arunc ca un nebun cu capul înainte, dar oamenii aşa cred, nu ştiu de ce. Sigur, trebuie să fii conştient că se poate întâmpla orice, până la urmă cu toţii suntem datori cu o moarte. Eu mereu mi-am luat măsuri, sunt tată, sunt res­ponsabil, am o familie care mă aşteaptă acasă. Înainte de toate analizez. Dacă aş pleca fără să am un plan, fără să pregătesc o strategie, aş fi un om mort. Eram mort de multă vreme.

Dar ce mai înseamnă „acasă pentru un om care ani de zile a locuit pe străzi cu poliţiştii? (n.r. a prezentat emisiunea „Poliţia în acţiune)

Strada e cea de-a doua casă a mea, pen­tru că am mai multe case. Cum ar fi lo­cul de muncă, Kanal D, unde petrec cel mai mult timp. Dacă ar fi să fac o para­lelă, stau mai mult la serviciu decât acasă, aici stau câteva ore seara şi dimi­neaţa. Strada la fel, e o casă pentru mine, pentru că se derulează multe poveşti, multe drame acolo. Sunt jurnalist până la urmă, meseria mea e să fiu un releu de retransmisie, să le arăt oameni­lor că există pericole, să ştie de ce trebu­ie să se ferească în această lume, pentru că Bucureştiul arată într-un fel ziua, iar altă înfăţişare are noaptea.

Familia cum rezistă nervos? Copiilor ce le spuneţi când plecaţi în misiuni?

Familia s-a obişnuit. Copiilor doar le fac prevenţie. Fiicei mele îi spun că tati pleacă să-i aducă jucării, să-i cumpere o păpuşă Barbie, lucruşoare, calcula­toare. Fiul meu, Eduard, cred că mă va urma în carieră. Visul lui e să devină procuror. Vezi tu, norocul meu e că soţia, fiind ofiţer de poliţie, îmi înţelege munca. Probabil că dacă m-aş fi căsătorit cu un civil eram divorţat demult.

Sau cu o vedetă?

În niciun caz cu o vedetă. Mă rog, eu am o altă părere despre lumea asta şi încerc să stau cât mai departe de ea. Până la urmă sunt doar jurnalist, nu înţeleg de ce oamenii m-ar considera vedetă.

Adică mai bine între proxeneţi decât între vedete?

E o altă lume, pe care eu nu o înţeleg, nu-mi place. Colegii meu de la Kanal D ştiu foarte bine ce muncă de lămurire trebuie să ducă cu mine… Ştii, noi avem obligaţia de a merge la eveni­mente mondene, iar eu chiar nu merg, nu pot. Am fost, cred, de vreo două ori şi mi s-a părut un supliciu. Oricum, mai mult de 5 minute nu am rezistat. E o lume falsă, cu zâmbete false. Vezi tu, e o poleială artificială.

Şi unde vă simţiţi cel mai relaxat?

Pe stradă. Cu vagabonzii. (râde) E o lume mai interesantă. Asta e lumea reală, cu pericolele ei, cu tot ce înseamnă viaţa de stradă.

„Premiul dumneavoastră după 20 de ani de carieră e că aveţi foarte mulţi duşmani. Lista măsurilor de siguranţă ale casei e la fel de lungă ca cea a duşmanilor?

Da. Din toate punctele de vedere. Pe gard sunt nişte senzori care formează un arc electric. Bine, nu te omoară, dar e suficient cât să te arunce de pe gard. După care sunt camere în toate direcţiile, controlate toate de pe telefon. Oriunde mă duc, pot să văd ce se întâmplă acasă. Dacă se întâmplă ceva, primesc un mesaj şi imediat îmi apare camera.

A fost cazul vreodată de acel mesaj?

Recent a intrat o pisică în garaj. Nu am văzut, am închis garajul şi am plecat la Vălenii de Munte. M-am speriat atunci, eu nu am pisici.

De când locuiţi aici?

Am cumpărat casa de-a gata în 2007. Chiar nu am răbdare să construiesc case, o singură casă am construit, la Vălenii de Munte, şi mi-am blestemat zilele. Mă păcăliseră că-mi fac o casă cu 50.000 de euro, dar a costat de trei ori mai mult.

Aţi spus la un moment dat că sunteţi o fire cheltuitoare. Cum s-a manifes­tat această fire în amenajarea casei?

De trei ori am modificat tot ce vedeţi şi încă mai modific. Deşi casa e mare, gândeşte-te că are vreo 400 de metri pătraţi, mi se pare că nu mai e suficient loc. Eu nu mai am unde să îmi pun ar­mele şi chiar vreau să îmi amenajez o zonă undeva în garaj în care efectiv să am toate armele. Aici unele sunt la eta­jul 1, altele la 2.

Cât valorează toate aceste arme? Aţi făcut vreodată un calcul?

Sincer, mi-e şi frică să fac vreun calcul. Le-am adunat în timp. Vezi tu, în România legislaţia e greoaie, arme nu prea găseşti aici şi ca atare particip la licitaţii din Anglia, Germania, Franţa. In general, am foarte multe arme din Germania.

Care-s armele cu cele mai interesan­te poveşti?

Una e captură de război din Afghanis­tan. Mi s-a părut interesant să am o armă a unui taliban, voiam să văd cum e… Ştii, fiecare armă are povestea ei, în general sunt poveşti triste, clar, arma e făcută să ucidă, nicidecum să-ţi aducă fericirea, dar eu fac cu totul altceva. Eu le transform, le demilitarizez şi le ţin ca pe tablouri. Fiecare colecţionează ceva, faptul că în loc să pun tablouri pe pereţi pun arme e o formă de artă.

Aţi terminat un liceu cu profil industrial, cu diploma de lucrător prin aşchiere. Asta înseamnă că sunteţi gospodar în casă, nu?

Spre ruşinea mea, nu. N-aş şti nici să repar o armă. Ştiu să o demontez, să o curăţ şi cam atât.