Privită de afară, casa designerului Irina Marinescu pare una obişnuită. Însă, imediat ce treci de uşa de la intrare, după ce te întâmpină Cioară, labradorul negru mereu vesel, descoperi un loc luminos, plin de poveşti, colecţii şi obiecte vintage.
Livingul este plin de sute de viniluri cu muzică de care numai cunoscătorii au auzit. Biblioteca este ticsită de cărţi despre cooking, artă, fotografie şi design. Pereţii sunt deco-raţi cu tablouri mari şi fotografii vechi de familie, iar din loc în loc sunt aşezate aparate de fotografiat vechi pe film sau Polaroid. Toate obiectele din casă dezvăluie pasiunile şi preocupările locatarilor: designerul Irina Marinescu, DJ-ul Bogdan Popescu şi Luca, fiul lor cu afinitate pentru desen, care ne-a povestit în amănunt despre obiectele de la el din cameră. „Atunci când citesc, îndrept lampa de pe noptieră spre pat, iar când vreau să adorm o îndrept către bibeloul în formă de pasăre, iar umbra păsării se întinde pe tot peretele’, spune el entuziasmat, arătând spre lampa de pe noptiera lui. Pentru că Luca trebuie să plece la ora de engleză, rămân în living cu Irina, care îmi vorbeşte cu drag despre casă şi despre momentele petrecute în familie.
De cât timp v-aţi mutat aici şi cu ce v-a convins această casă?
Irina: Cred că sunt aproape trei ani de când ne-am mutat. A fost o întâmplare. Căutam de multă vreme o casă şi într-o zi, când eram în drum spre altceva, am trecut pe această stradă şi am văzut un anunţ. Am sunat, am venit să o vizionăm peste două zile şi, la cinci minute după ce am intrat, am ştiut că aici vreau să locuiesc. M-a convins lumina, pentru că şi eu, şi Bogdan suntem dependenţi de lumina naturală. Mi-a plăcut şi că este ca un labirint şi are povestea ei.
Eşti designer, meseria ta este una vizuală. Cât de mult te-ai implicat în design-ul interior al casei?
Când vine vorba de valorile estetice, eu şi Bogdan ne înţelegem destul de bine, sunt puţine lucruri care îmi plac mie şi lui nu, sau invers. Ne-am implicat în egală măsură, mai ales că tranzi-ţia dintr-un loc în altul a fost destul de grea. O vreme am stat la prieteni, apoi ne-am mutat cu muncitorii care încă mai lucrau, nu ne-am mutat la cheie. Iniţial am luat nişte lucruri fără de care efectiv nu puteam sta, cum sunt canapeaua şi toate aceste rafturi pentru discurile pe vinil ale lui Bogdan. Şi încă nu am terminat, de exemplu, biroul meu de sus are numai două săptămâni. Dacă îţi plac lucrurile vechi şi poveştile, iar pe deasupra ai şi o casă foarte mare, e greu să faci totul de la început.
RALUCA TĂMAȘ Foto ANDREEA GOIA