Amalia Enache – Despre eroii vieţii ei, iubiri şi noua emisiune

Nu sunt vremuri festive cele în care îmi e dat să o întâlnesc pe Amalia Enache pen­tru acest interviu. Sunt vremuri încărcate cu multă emoție negativă, în care până și reporteri cu 18 ani de televiziune în spa­te, cum este ea, nu pot face față acestor povești tragice altfel decât plângând pe înfundate acasă, pentru ca în fața came­relor să își facă meseria cum trebuie. La intrarea în PRO un altar ridicat în me­moria lui Teo, fotografa care a murit în tragedia din Colectiv, pur și simplu nu te lasă să uiți. Știu că au fost prietene, ea și Amalia. „Cu Teo am fost foarte apropia­tă. Am terminat amândouă Universitatea de Vest la Timișoara și, la început, când am venit eu în redacția Știri și ea lucra la Sport, vorbeam mai mult despre școală, jurnalism etc. Ne-am apropiat mai mult în clipa în care au apărut problemele ei de sănătate. Întâmplarea făcea că plecam seara cu aceeași mașină de serviciu spre casă. Teo avea nevoie să fie ascultată, pentru că avea foarte mult de dus. Când am aflat de la un coleg vestea dimineață, am avut o primă descărcare și, cu toate astea, când am venit seara la muncă și am văzut altarul, am avut un șoc. «Doamne, Teo, altar pentru tine la Pro TV, cum se poate așa ceva?!» E foarte greu ca mintea mea să admită. Mă aștept să mă întâlnesc cu ea ca înainte, ba la baie, ba în locurile în care mâncăm, pe holuri…

Am multe întrebări pentru Amalia, in­clusiv despre noua ei emisiune care se numește „Clipa de fericire… Mă întreb cum vom putea face virajul de la tristețea care ne înconjoară la fericire… „Eu, da­torită meseriei mele, sunt obișnuită să dau deoparte momentele astea dificile și să merg înainte. Desigur că, de data asta, pentru fiecare dintre noi e mai greu decât în alte cazuri. Pe de o parte e dimensiunea tragediei. Dar foarte mult vine și din fap­tul că în tot ce am văzut, de la declarațiile supraviețuitorilor, ale familiilor celor care au pierit sau sunt foarte grav răniți, ne ve­dem cumva pe noi. Lucrând la Știri, cu­nosc bine fenomenul acesta al tragediilor și de cele mai multe ori el se întâmplă în anumite pături sociale. Însă, de data asta, oamenii aceștia ne sunt atât de asemănă­tori nouă în discurs…

A circulat pe Facebook un text, scris de un operator ajuns la fața locului la Colectiv, căruia Adi Despot i-a strigat să lase camera jos și să dea o mână de ajutor. Ce faci în astfel de situații, tu, ca reporter?

Cred că fiecare avem câte un rol și cred că rolul salvării trebuie să fie în mâinile salva­torilor. Cei care au intrat acolo să salveze pe alții au sfârșit la rândul lor, pentru că nu s-au gândit că fumul pe care îl inha­lează poate fi letal. Pompierii, care sunt antrenați în acest sens, nu au intrat până n-au avut măștile de oxigen. Prima regulă e să nu crești numărul victimelor. Pe de altă parte, meseria ta e să filmezi și ima­ginile acelea, surprinse de colegul meu, ajuns primul la fața locului, sunt primele imagini prin care toată țara a aflat ce s-a întâmplat acolo. Altfel aveai întuneric, aveai o poveste fără imagini. Acela e rolul lui. Pe de altă parte, știi că operatorii au ținut lumina medicilor, fără de care nu puteau să le aplice perfuziile. Pentru ce luptăm noi, inclusiv prin campaniile pe care le facem, e tocmai ca țara asta să aibă niște servicii de salvare atât de bine pregă­tite, încât nici să nu se pună problema să aștepți vecinul să te salveze. Nu ne putem baza pe improvizație în momentele astea.

Îmi imaginez că, în 18 ani de știri, ai fost expusă la foarte multă emoție umană. Cum gestionezi, ca om, toate emoțiile astea? Unde le așezi?

E greu. Nu știu exact unde sunt ele de­pozitate. Cred că, ce se întâmplă în mod foarte real cu oameni ca mine care iau contact cu foarte multe povești ale altor oameni e că, la final, nu vom avea 70 de ani, ci 300. Sunt atât de multe povești de viață în care intri, iar în emisiunea nouă sunt un fel de ghid printre poveștile astea. Intri într-un univers foarte închis și pro­tejat al acestor oameni, le iei povestea și o spui tuturor celorlalți. E un rol și întot­deauna există niște mecanisme care jus­tifică asta. Ale mele sunt foarte clare. În cazul emisiunii noi, „Clipa de fericire, chiar facem, într-un fel, mari reparații de destin. Asta pentru că oamenii vor. Sunt oameni care au crezut pentru 25 de ani că destinul lor a fost într-un fel frânt de alți oameni și că asta nu se poate schimba și trăiesc în fiecare zi cu dorința asta ascun­să și cu întrebarea „dar dacă… Sunt oa­meni cu destine pe care dacă le-ar fi scris un scenarist, ai fi spus: „e prea mult, n-are cum să i se fi întâmplat unui singur om atâtea!. Sunt oameni simpli, care nu au mijloacele să meargă pe căi atât de elabo­rate cum facem noi, pentru a găsi oamenii pe care ei îi caută. Emisiunea a presupus foarte multă muncă de teren. A presupus o vară întreagă în care asta am făcut: am mers cu toată experiența mea de jurnalist care trebuia să se potrivească cu acest for­mat complet diferit de ce presupun știrile. Aici noutatea e că acestor oameni le pre­gătim o mare bucurie. Haide să îți dau un exemplu: șapte copiii frați au aceeași dorință: să vadă marea. Și m-am dus cu ei la mare. Pare foarte ciudat, pentru ce tră­im noi, ca asta să fie dorința cea mai mare a șapte copii, trecuți printr-o poveste ex­trem de complicată. Îți dai seama ce am trăit eu acolo? Reacțiile lor la atingerea nisipului… luau nisipul și ziceau: „e subțire! Sau una dintre fetițe zicea: „eu nu plec de aici până nu strângem toate scoicile! „Toate scoicile? zic. „Toa­te, toate de pe plajă? „Da. „Bine, dar asta n-o să se întâmple niciodată. „Bine, atunci nu mai plecăm niciodată de aici. Cam despre asta e vorba în emisiune.

Continuarea în numărul de ianuarie al revistei VIVA! la standurile de presă din 4 ianuarie.

Urmărește-ne pe Google News